Povestea din oglindă             

 Abandonul are multe forme. Deși termenul face trimitere la o separare fizică, există și  o separare emoțională, mai puternic resimțită uneori. Ca definiție, este perceput ca pierderea unei conexiuni sau apropieri emoționale care în prezent nu mai există. Persoana care se luptă cu abandonul prezintă teama de a rămâne singură. Ajunge să creadă că e menită să rămână singură, iar relațiile sunt dificile, pline de frustrare și construite din nesiguranțe și temeri. Cel mai frecvent, abandonul emoțional apare în perioada de dezvoltare timpurie, în copilărie, iar conceptele formate au o voce plină de limitări: ”Nu este bine să greșești!”, ”Nu este bine să-ți arăți emoțiile!”, ”Nevoile tale nu sunt la fel de importante ca ale celor din jur!”, ”Orice ai face nu este sau nu ești suficient de..” (bun/bună, frumoasă/frumos, inteligent/inteligentă, etc.), ”Toată lumea mă părăsește”, ”Lumea nu este un loc sigur”. În timp, vocea interioară a copilului devine critică și veșnic dojenitoare și motorul existenței, chiar al auto-profeției.

… ”Când eram adolescentă, eram singură (lumea fugise, fiecare cu drumul lui) iar situațiile grele, momentele de maximă criză erau manifestate în fața oglinzii. Ți se pare ciudat?!” Mi se adresase, fără a aștepta un răspuns în schimb. ”Știi de ce? Pentru că… nu mai rămăsese nimeni! Iar eu, eu sunt cel mai bun critic al meu.  După cum spuneam, în momentele de suferință maximă mă uitam în oglindă și când mă priveam, când reușeam să mă focusez pe imaginea fetei din oglindă… îmi venea să râd! Era penibilă, slabă de înger și îmi venea să țip la ea, dar nu o făceam. În schimb făceam glume răutăcioase pe seama ei.  Îi spuneam că așa merită, că nu e de mirare că toți și-au găsit drumul, că toți au abandonat-o. Știi ce îi mai spuneam?! Că nu e demnă de iubire, că dacă ar fi fost, ceilalți ar fi rămas lângă ea. Și continuam așa o perioadă de timp. Era interesant: eu criticam și ea rămânea înghețată, cu lacrimile prelinse pe obraz. Nu răspundea niciodată! În perioada aia, întâlnirile noastre erau destul de dese, dar după un timp am uitat de ea.
Între timp m-am maturizat. Am îmbătrânit și am trecut prin câteva momente grele. Știi vorba aia: Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce!?! Ei bine, cred că pe mine m-a supraestimat!
Stând în singurătatea mea după ultima lovitură mi-am dat seama că am nevoie de o îmbrațișare și, cum toți erau plecați, iar eu tot singură am rămas… am făcut ceva ciudat: m-am îmbrațișat singură. A fost plăcut, ciudat, dar plăcut! Să nu crezi că am fost chiar atât de singură! Erau  totuși oameni în jurul meu, dar îmi venea greu să le cer să mă îmbrațișeze. Cum aș fi putut cere așa ceva din senin? Nimeni nu face asta! S-a mai repetat de câteva ori și într-un final am înțeles că învățasem să mă accept și să mă iubesc! Cât de greu mi-a fost să învăț asta!
Acum că mă uit la trecut cu alți ochi, realizez cât de greu a fost. Atunci aș fi zis doar că asta e viața și că trebuie doar să supraviețuiesc. Că cel mai tare câștigă și rămâne în viața, drept urmare nu aveam timp de dulcegării de genul sau de a mă înțelege că trec prin ceva greu și că va trece, că nimic nu este pentru totdeauna. Atunci știam doar că este cel mai greu lucru pe care îl trăiesc și că trebuie să-i fac față și mâine.
Ei bine, prezentul, clar îmi convine mai mult. Acum chiar înțeleg că e bine să te mai și oprești, să te aduni și sa-ți acorzi timp să te ridici. Nu mori așa repede!
Si într-una din zile, una grea, dar nu ca celelalte momente grele, m-am reîntâlnit cu ea. Tot acolo, înghețată cu lacrimile prelinse. Îmi părea că mă așteptase. Adevărul e, că trecuse mult! Știi ce am făcut de data asta? Am rămas uimită până și eu… Am îmbrațișat-o!!!!! Pfu… era atât de înghețată în poziția aia de ghemuit încât am stat mult să o îmbrațișez, nu știu cât a trecut , dar mie mi s-a părut că a trecut foarte mult.
Nu i-am mai spus că o înțeleg, că îmi pare rău că i-am spus așa cuvinte grele în trecut, că acuzasem un biet copil care nu găsise metode de a se înțelege. Mi se părea de prisos, cu ce ar fi ajutat acum?! Cumva, simțisem că a înțeles din îmbrațișare și că ne-am iertat reciproc! E greu să te impaci cu tine, foarte greu! …”

Un dialog intern atât de mult exersat pe parcursul anilor a devenit o realitate puternic construită. Conștientizarea abandonului emoțional și acceptarea rănilor constituie primii pași. Treptat se dezvoltă încrederea în propriile capacități, autocritica se diminuează și face loc valorizărilor, aprecierilor și ulterior acceptării propriilor imperfecțiuni. Realitatea devine conștientă, iar autoevaluările mult mai pozitive. Lumea devine spațiul cunoașterii și autocunoașterii, relaționările interumane sunt stimulări și exerciții de a oferi și de a primi.

Să ne expunem cunoașterii prin a începe cu noi!