Romantic sau realist..?!

V-ați gândit vreodată serios la ce presupune echilibrul?! Îmi aduc aminte de un curs de formare în cadrul căruia se vorbea despre cumpănă. Știți la ce mă refer? Acel exercițiu fizic de la ora de sport pe care profesorul ni-l cerea să-l facem cât mai bine. Niciodată nu m-am gândit în ce fel mă ajută sau în ce sens poate fi folosit la nivel metaforic. Ok, mă reîntorc la acel curs. Cumpăna era folosită ca exemplu pentru ceea ce presupune echilibrul. Mișcarea care o faci în momentul în care un picior îți este în aer iar mâinile întinse în lateral … hm, mâinile te ajută să te menții deși vei avea momente în care vei înclina spre dreapta sau spre stânga cu posibilitatea de a te (re)echilibra. Ei bine, acele mișcări sunt echilibrul, acel circuit al mișcărilor în care te înclini, dar din care îți revii.

Acum că am stabilit în ce constă echilibrul, măcar din punctul meu de vedere, să trecem la câteva scenarii care descriu pe rând romanticii și realiștii atunci când vorbim despre relațiile de lungă durată sau cele cu bătaie lungă, cum le spun eu.

Un scenariu ar suna cam așa: „Stă la masă și așteaptă ca acea parte din el sau ea să găsească un reper, o tresărire interioară, un gest al mâinii, al piciorului sau al bărbiei, orice care să îi dea senzația că e sufletul pereche. Sexul devine o fuziune, o comuniune supremă a două trupuri, manifestarea ultimă a actului iubirii, cel mai divin sentiment. Comunicarea și ea e perfectă! Atâta timp cât mintea îl sau o percepe ca fiind sufletul pereche …  în voce, în fraze, în limbajul nonverbal, simte fuziune, sincronizare, iubire, simbioză. Când se termină…. caută iar și iar”.

Romanticii vor vedea în acest scenariu deliciul, dar vor pierde din vedere realitatea.  O relație presupune și: „Te văd!” – exact așa cum ești, cu defecte, inflexiuni comportamentale, cu tragedii depășite sau cu riduri de timp sau trăire. Relațiile cu bătaie lungă au nevoie de adevăr, un adevăr trăit conștient, de Tu și Eu al zilei de azi și mâine, unde mâine – fie tu, fie eu – avem nevoie de susținere, de acceptare a ceea ce suntem.

Realistul – căci și pentru el am construit un scenariu –  e cel care va încerca să cuprindă aspectele pragmatice a ceea ce presupune bătaia lungă. Va încerca să accepte oamenii așa cum sunt, să construiască relațiile cu grijă și poate să anticipeze excluzând spontaneitatea și frumosul din necunoscut. Realistul va crea relații în care să existe stabilitate și rutină. Va avea momente în care își va inhiba dorința de a trăi „artificii”, de a parcurge suișuri și coborâșuri în relație. Pe scurt, se axează pe soluționare, pe pragmatic și deloc pe emoție, relația devenind searbădă, insipidă, inertă și lipsită de magie. Este cel care poate uita că însăși viața are latura ei mai puțin matematică, iar necunoscutul îl scapă de „a fi în control”.

Reconcilierea dintre romantic și realist ar fi ca acea cumpănă de care vă spuneam la început. Oricum, etapele iubirii sunt aceleași pentru ambele categorii – îndrăgostirea pe toți ne tâmpește fie că vrem sau nu. Dar etapele următoare pot fi mult mai ușor înțelese dacă ne păstrăm același circuit al mișcării de echilibru. După trecerea îndrăgostirii, care și așa ne-a păcălit arătând doar viziunea prin lentila roz, realizăm că partenerul „nu mai este cel de care ne-am îndrăgostit”, că s-a schimbat, iar lenjeria sexy treptat s-a transformat în pijama de la mama. Și atunci nu pleci sau te chinui luptându-te cu tine. Când o parte din tine spune că nu mai există iubire sau cealaltă parte care spune că e ok și că se poate reaprinde flama iubirii, uneori apelând la acea lenjerie sexy uitată în dulap sau pur și simplu aducând noul, spontanul, jocul și aprecierea față de partener. Ideea că poți trăi lângă o persoană și să nu vezi sau să vadă celălalt niciun defect … e cât se poate de irațional. Nu suntem perfecți (ei bine, poate doar romanticii J).

Dragostea nu este un sentiment ci mai de grabă o abilitate, spuneau grecii.

Fiecare dintre noi poate fi nepotrivit în măsură destul de mare sau, la fel, putem fi suflet pereche pentru cineva în aceeași măsură. Putem …, dar nu simplu și fără comunicare. Nu fără autenticitate și curaj. Nu fără a învăța abilități sau feluri noi de a iubi. Procesul de educare în doi nu presupune nici răutați, nici atitudini de grandoare sau orice altă metodă de supunere sau de superioritate. Învățarea se produce treptat, cu relaxare, cu încrederea că în timp sau cu exercițiu putem deveni versiunea noastră mai bună. Nu vom găsi acea persoană care să fie de acord sau să accepte absolut totul la noi, ci acea persoană care poate negocia cu noi părți și atitudini sau chiar echilibrul.

Păstrând echilibrul între romantic și realist putem aduce atât magia cât și stabilitatea în relațiile noastre!

Până la echilibru, vă las două materiale care vă pot fi de folos cu atât mai mult dacă le explorați.