Recompensă și pedeapsă sau conectare emoțională?

 

Când vorbim despre educație, e posibil să ne raportăm în mod greșit sau, pentru aceia care au apelat la știință – în mod învechit la ceea ce presupune. Cândva, în urmă cu mulți ani, B.F. Skinner, făcea experimente pe șoareci în ceea ce privește obținerea unor comportamente. Cercetările sale au evidențiat faptul că șoarecele învață destul de repede un comportament atunci când există o recompensă sau pedeapsă. Mai exact, șoarecele a învățat ce trebuie să facă pentru a obține mâncare sau ce trebuie să evite să facă pentru a nu primi un șoc electric. În termeni ai „educației”- și pun ghilimelele tocmai pentru că ceea ce presupune o educație în ultimii ani, nu mai conține acest sistem de recompensă și pedeapsă. Condiționările nu au făcut decât să ne mențină atenția pe ceea ce presupune pedeapsa, să construim tot mai multe pedepse pentru a determina copilul să facă ceea ce ne dorm noi. Dar dacă ar fi să ne gândim mai profund, poate astfel nu creăm decât un mic roboțel nu și o persoană aptă de a empatiza și a înțelege emoțiile celor cu care interacționează și implicit ale lui. Modul în care comunicăm este modul în care ulterior copilul stabilește atașamente. O comunicare plină de grijă și întâmpinare a nevoilor creează un atașament sănătos.

Au fost părinți care declarau că se simțeau într-o luptă continuă cu copilul lor, că simt că s-a creat o distanță prea mare pe care nu o pot reduce, că parcă este prea diferit de ceilalți copii.  Ceea ce aveau în comuni era tocmai acel sistem de recompensă și pedeapsă. Poate la fel cum va simți peste un timp, poate relativ de scurt, și mama a cărui copil a fost speriat de acel ”Moș Nicolae”, cum a fost în cazul mediatizat în săptămânile trecute, în care mămica, poate fără voie, dar cu siguranță cu efecte negative, încerca să-l sperie pe copil pentru a obține un comportament îmbunătățit la grădiniță. Sau poate multe alte cazuri de adolescenți care ajung să consume substanțe sau să dezvolte comportamente violente și bullying ( comportament repetitiv și intenționat de a agresa pe cineva care nu are puterea de a se apăra).

Un experiment care a captat atenția în ceea ce privește comportamentele copiilor a fost creat de psihologul Michael Tomasello în care a evidențiat faptul că aceștia sunt buni în mod natural. El a spus: ”De la primul pas, primul cuvânt și de la a devenii ființe culturale, copiii sunt în mod natural de ajutor și cooperanți” sau alte teorii conform cărora ne naștem integrii, cu toate abilitățile necesare, dar care pe parcurs, prin limitări educaționale sau sociale, copilul își dezvolta un sine fals menit să mulțumească părinții sau alte peroane de referință. Plusând astfel pe concretizarea unui sine fals și nu a unuia autentic care să descrie personalitatea unică și minunată a copilului.

Alte studii, mai recente ai ultimilor ani, au dezvoltat teoria integrării neuronale. Daniel J. Siegel vorbește, ca urmare a anilor de cercetare despre dezvoltarea armonioasă a celor două părți ale creierului. Partea stângă care se ocupă cu logica și organizarea gândurilor în propoziții și partea dreaptă care este responsabilă de emoțiile noastre. Integrarea celor două duce la armonizarea și funcționarea copilului, la reacții mult mai echilibrate. Lipsa integrării celor două arii este ușor de recunoscut: copilul se simte copleșit de emoții, se manifestă haotic și confuz, plânge, are accese de furie și agresivitate. Luând în calcul aceste studii, putem dezvolta cu mai mare ușurință o relaționare adecvată cu copiii și în egală măsură să creăm o comunicare menită să apropie părintele de copil. Tot ceea ce este necesar pentru a dezvolta o relaționare sănătoasă este deja în noi, doar trebuie să rămânem deschiși la a (re)învăța, la rândul nostru, de la cei mici.  Așadar, cercetările recente ne aduc în plan real și pragmatic câteva sugestii de relaționare:

  1. Ascultă cu dragoste și deschidere ceea ce copilul vrea să-ți transmită, iar apoi ajută-l să identifice emoția ”Cred că te simți dezamăgit(ă)/trist(ă)”, pe baza a ceea ce vă spune puteți să-l ajutați să descrie cât mai exact ceea ce s-a întâmplat, ceea ce i-a creat emoția. Cu cât există posibilitatea de a comunica deschis cu atât este mai ușor pentru el să ordoneze șirul evenimentelor și să-și integreze emoțiile adecvat.
  2. În loc de a vă folosi de o negație: ”Nu e frumos să..”, ajutați-l să găsească o alternativă pozitivă din punct de vedere al comportamentului –” crezi că ar fi mai bine dacă ai spune asta într-un mod mai politicos?”.
  3. Daniel Siegel folosește sintagma de: mișcă-l sau îl pierzi, ceea ce presupune să creați contextul în care să existe mișcare. Dacă este un copil mic puteți să-l provocați la joc precum mâța, fotbal, bătaie cu pernele chiar. Va fi distractiv și pentru dumneavoastră. Astfel se va crea o alianță prin joc și implicit deschidere spre dialog sau colaborarea cu dumneavoastră.
  4. Amintiți-le că emoțiile vin și pleacă. Dacă vă ajută, și copilul este suficient de mare pentru a înțelege, puteți folosi o comparație: emoțiile sunt ca niște musafiri pe care îi primim, interacționăm cu ei, iar la un moment dat vor pleca. Explicați-le că ele nu sunt permanente, că le simțim, le numim și la un moment dat se vor diminua sau chiar le vor uita. Puteți chiar, să-l ajutați să se proiecteze într-un viitor mai apropiat: ”Crezi că te vei simți la fel peste o săptămână/o lună?”. Analizați împreună simțirile, trăirile pe care le are și creați acea înțelegere e ceea ce simte. Un copil care se simte înțeles și mai ales acceptat, creează cu ușurință un portal emoțional spre dumneavoastră.
  5. Conflictele care se ivesc pot deveni ocazii de conectate la emoțiile copilului. Fiți deschiși la aceste momente, ele au funcția de a crea modele de relaționare, dacă dumneavoastră sunteți deschis în astfel de momente, oferiți suport emoțional și vă folosiți de integrarea celor două părți, cea logică și cea emoțională veți crea modele de relaționare adecvate! Acestea îi vor oferi suport pe viitor, mai ales în perioada adolescenței când impulsivitatea și dorința de apartenență la un grup de prieteni își vor face loc în prioritățile lor.

 

 

Diana Bocsitan

Psiholog și psihoterapeut cu drept de liberă practică, acreditat de Colegiul Psihologilor din România. Specializată în psihologie educațională și în psihoterapia familiei și cuplului, cu formare în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Cu o experiența de zece ani în domeniul educației copilului, adolescentului și ulterior al familiei. Psihoterapia individuala și de cuplu reprezintă aria importantă în reconectarea umană cu sinele și cu cei din jur și parte integrantă din activitatea de psihoterapeut. Dețin un cabinet privat unde ofer servicii de consiliere și psihoterapie pentru copii, adolescenți, adulți și familii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *