Uneori ne convingem că e suficient să citim o carte și astfel cunoaștem metehnele educației, să credem că știm mecanică doar asistând la ”operația” motorului mașinii personale, că avem cunoștințe de medicină și drept urmare, suntem abți în a ne autodiagnostica și mai ales a ne vindeca.

Am citit de curand un articol al soților Gottman care vorbesc  despre miturile dezvoltate în jurul terapiei și despre rolul și importanța ei (https://www.gottman.com/blog/therapy-isnt-something-ashamed/).

”Cei care apelează la terapie sunt slabi și instabili”

Suntem tentați să credem astfel de afirmații fără a pune sub semnul întrebării sau a revenii asupra lor cu propriile noastre concepții și chiar experiențe cu ajutorul cărora putem face o evaluare personală a lor. Istoria noastră de viață este marcată de un trecut în care educația funcționa pe principii deloc sănătoase, de genul celor ca ”pentru că așa vreau eu!”, ”bătaia e ruptă din rai”, etc.

Asfel de concepte, fără să ne dăm seama s-au instalat în mintea noastră și uneori, la fel, fără a ne da seama, deși am citit și ne-am documentat, ne determină să reacționăm nu tocmai sănătos în contexte de viață diferite. După o astfel de perioadă, nu putem considera în mod realist și pragmatic că avem o educație adecvată. Asta duce spre a face pași tot mai deși în a ne dezvolta prin metode noi de educație, dezvoltare personală, bazate pe știință și cercetări.

Puțini dintre noi cunoaștem cercetările lui Michael Tomasello. Un experiment care a captat atenția în ceea ce privește comportamentele copiilor  în care a evidențiat faptul că aceștia sunt buni în mod natural. El a spus: ”De la primul pas, primul cuvânt și de la a devenii ființe culturale, copiii sunt în mod natural de ajutor și cooperanți” sau alte teorii conform cărora ne naștem integrii, cu toate abilitățile necesare, dar care pe parcurs, prin limitări educaționale sau sociale, copilul își dezvoltă un sine fals menit să mulțumească părinții sau alte peroane de referință. Plusând astfel pe concretizarea unui sine fals și nu a unuia autentic care să descrie personalitatea unică și minunată a copilului.

Este doar un exemplu de studiu de 30 de ani, ca cel al lui Michael Tomasello, care poate să dezmintă ideea de a fi ”slab” sau ”instabil” apelând la terapie. Sub lumina unui singur studiu, aș spune că a apela la terapie este curajul de a înțelege, de autodepășire și mai ales de a pune sub semnul întrebării ceva ce ni s-a prezentat cândva ca adevăr suprem. Sunt sigură că în prezent tot mai mulți părinți au renunțat la concepția de ”bătaia e ruptă din rai” și asta și pentru că între timp, psihologia a adus în prezentul nostru conceptul de ”disciplină pozitivă” și metode de parenting.

Un argument mai simplist în favoarea terapiei ar fi un proverb african care spune să nu ceri o cămașă omului dezbrăcat, iar terapeutul este cel care chiar poate oferi după atât de mulți ani de formări și terapii făcute, uneori chiar ca și client la rândul lui.

”Terapia se focusează doar pe copilărie”

Psihologia ultimilor ani a adus în plan prezent oarecum Gestalt terapia a cărui preocupare este de ”aici și acum” și care se focusează în spațiul de siguranță al terapiei pe prezent, atât de prezent încât se folosește de situația concretă și resimțită din relația terapeutică creată: ”cum te simți acum, când vorbești despre…?”

E adevărat că părți și fragmente ale terapiei vor duce și spre copilărie, căci revenind la modele și la primul argument, am fost învățați de către părinții noștri sau de către generațiile trecute să fim rigizi și ba mai mult, de primele noastre relații romantice – acelea naive și aparent fără importanță – că normalitatea relațiilor cuprinde și abuzul (de orice natură ar fi), că suntem vinovați de deciziile proaste din trecut care ne vor urmării toată viața și care ne vor pedepsi neîncetat. Toate acestea ne determină să ne poziționăm pe rol de victimă și ne sunt sfori ce ne mențin în trecut.

Psihologia ultimilor ani, a adus noutăți prin terapii de scurtă durată. Iar acest fapt, mă duce spre un alt mit, cel al: ”terapia durează toată viața sau cel puțin, mulți ani”.

Frecvența ședințelor și durata este în mâinile celui care apelează la terapie. Este o responsabilitate asumată care ghidează eficiența terapeutică. Este posibil ca scopul terapeutic să fie atins în două sau trei ședințe, iar marcarea finalului ședințelor să fie ușor observabile punând în aplicare instrumentele învățate destul de repede.

Sunt persoanele care ar putea considera ”că lupta lor nu este atât de grea încât să meargă în terapie„ – un alt mit resimțit.

E posibil să fim tentați să ne comparăm problematicile sau luptele cu cei care trăiesc contexte de viață foarte dificile. Ei bine, contextul nu este același iar pentru cel care simte o luptă mai ușoară,  poziționarea pe același plan nu ar face decât să minimalizeze o luptă care acum, poate fi trimisă în ”liniștea” uitării dar care poate reveni ulterior ca o avalanșă a dramelor. Și atunci, de ce să nu încercăm poate chiar acele două, trei ședințe acum și să remediem mai repede decât să așteptăm avalanșa?!

În egală măsură, asumând responsabilitate față de propria cunoaștere, se poate continua terapia pe o perioadă îndelungată, încercând să descoperi într-un mod mult mai profund gânduri și concepte care te definesc într-o oarecare măsură, dar care nu-ți mai sunt de folos în prezent.

 

”De ce să merg în terapie? Mai bine vorbesc cu familia și prietenii!”

Bren Brown descrie în câteva pasaje din cărțile sale câteva situații în care simplul sfat din partea unui prieten sau membru de familie nu ne este de folos.

  1. Prietenii care se simt la fel de rușinați ca și tine atunci când îți aud povestea, nu fac decât să-ți confirme cât de ”oribil” te-ai comportat, apoi, poate chiar urma o tăcere stânjenitoare urmând să consolezi tu prietenul.
  2. Îți pot răspunde prin simpatie – ”îmi pare atât de rău pentru tine!” și nu prin empatie – ”Înțeleg, sunt alături de tine! Mi s-a întâmplat și mie!” Și toate astea fiind urmate de un taifun al rușinii devenind cu adevărat letal.
  3. Poate pentru unii prieteni ești un exemplu absolut de prețuire de sine și de autenticitate. În astfel de cazuri, aceștia ar fi ultimii pe lista ta atunci când ai nevoie de înțelegere, ei se vor simți dezamăgiți de imperfecțiunile tale, chiar mai mult decât te simți tu.
  4. Prietenii care se simt atât de inconfortabil în fața vulnerabilității tale încât te vor mustra imediat: ”Cum ai putut să faci asta? La ce te gândeai?” sau vor încerca să dea vina pe altcineva: ” Cine era tipul acela? Vom avea grijă de el!”

”Terapia nu merită banii”

Așa cum plătim un serviciu medical sau cele de înfrumusețare, la fel, putem identifica importanța terapiei în viața noastră. Cu atât mai mult cu cât impasul resimțit aduce modificări substanțiale în viața noastră, pe arii diferite de activitate. Igiena mentală este la fel de importantă ca cea fizică!

” Terapeuții sunt de folos doar dacă au trăit sau experimentat aceleași dificultăți cu tine”

Emil Cioran spunea cândva: „Arta de a fi psiholog nu se învață, ci se trăiește și se experimentează, deoarece nu exista un complex de canoane care să-ți dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferențiale ale vieții sufletești.” Cândva eram tentată să cred, dar complexitatea trăirilor este atât de vastă încât ar fi imposibil de curins.

Empatia este cea care introduce terapeutul în lumea clientului, chiar dacă acesta nu a trait exact aceeași experiență. Iar experiențele, chiar dacă ar fi asemănătoare sau identice, trăirile și percepțiile pot fi mult diferite.

Emil Cioran totuși avea o urmă de adevăr. Faptul că o persoană este formată în domeniul sănătății mintale, nu înseamnă că nu are parte de propriile lupte interioare sau că are răspunsul la toate întrebările. Și terapeuții sunt oameni!

Sper că am reușit să disip parte din mituri și mai sper că dacă ai nevoie de ajutor, dacă ai nevoie de ghidare într-un domeniu al vieții în care întâmpini dificultăți și care te preocupă, să apelezi la terapie!  Îți va oferi oportunitatea de a explora propriile gânduri, emoții și acțiuni și te va ajuta să te cunoști la un nivel mult mai profund, ceea ce îți va aduce modificări substanțiale în toate ariile.

 

Diana Bocsitan

Psiholog și psihoterapeut cu drept de liberă practică, acreditat de Colegiul Psihologilor din România. Specializată în psihologie educațională și în psihoterapia familiei și cuplului, cu formare în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Cu o experiența de zece ani în domeniul educației copilului, adolescentului și ulterior al familiei. Psihoterapia individuala și de cuplu reprezintă aria importantă în reconectarea umană cu sinele și cu cei din jur și parte integrantă din activitatea de psihoterapeut. Dețin un cabinet privat unde ofer servicii de consiliere și psihoterapie pentru copii, adolescenți, adulți și familii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *