Cum influenţăm relaţiile viitoare ale copilului nostru

Uneori e greu să ajungi ȋn stadiul de părinte, alteori e greu să fii ȋn rolul ăsta… fiecare va vedea ȋn asta o ȋncercare, mai devreme sau mai târziu.  Ȋmi răsună ȋn minte un citatat al lui Gάspάr Gyӧrgy din cartea sa relaţia dintre părinte şi copil este, „una dintre  cele mai solide legături existente pe pământ sau poate chiar ȋn Univers. Felul ȋn care se sudează această legătură emoţională are să influenţeze toate viitoarele relaţii ale copilului.” Nu e de mirare că, dintr-un anumit punct de vedere, este o responsabilitate imensă, ca părinte să faci ceea  ce este bine, dar ȋntr-o formă mai conştientă.

Să fim pregătiţi de a creşte şi educa un copil presupune mult faţă de ceea ce credem şi citim. Trecând prin ani de experienţă cu copii de vârste diferite şi ani de dezvoltare profesională şi personală, am realizat cât de complex şi de importantă este relaţia părinte-copil. Nu sunt ȋncă un părinte, dar sunt terapeut al cărui dezvoltare personală a trecut inevitabil prin copilărie. A fost necesar să ȋnţeleg relaţia de ataşament cu mama mea ca mai apoi să inţeleg care ȋmi sunt mecanismele comportamentale ȋn relaţia cu partenerul şi ulterior, ȋn momentul ȋn care voi fi, ȋn rol de părinte.

Primii ani, mai precis, primii doi ani de relaţie cu mama sau persoana de referinţă, sunt cei cărora le sunt datorate relaţionăriile viitoare, ca adult. Ȋn aceşti ani se dezvoltă ataşamentul ca bază a relaţiilor. Relaţia dintre mamă şi copil este cea care ȋşi pune amprenta ulterior ȋn relaţia de parteneriat sănătoasă.

Modul ȋn care mama reacţionează la nevoia de afecţiune, la nevoile emoţionale ale copilului este Ȋnceputul. Una dintre nevoile copilului este de a se simţi in siguranţă şi de a avea ȋncredere ȋn persoana de referinţă/mamă. Reacţiile la separarea de mamă nu sunt mofturi, cum spun uneori bunicii sau alte persoane prezente ȋn viaţa copilului, ci moduri de a transmite nevoi emoţionale. Un copil al cărui limbaj nu este dezvoltat ȋnca, are plânsul sau alte comportamente de reacţie ca formă de exprimare a limbajului. NU sunt mofturi şi nici manipulări, doar nevoi importante ȋn dezvoltare şi percepţie asupra lumii! Uneori tindem să minimalizăm responsabilitatea pe care o avem ca adulţi prin rol de persoană de referinţă sau părinte ȋn viaţa copilului. Se consideră că sunt prea mici pentru a avea nevoi importante sau, simplu: „sunt mofturoşi” sau „mici manipulatori”. Reţineti că ȋn acel stadiu, când ȋncă limbajul nu este dezvoltat, nici comportamentele de manipulare nu s-au dezvoltat ȋncă. Manipularea apare abia ȋn momentul ȋn care, ȋn funcţie de reacţia dumneavoastră, copilul observă că primeşte ceea ce şi-a dorit, deşi iniţial poate aţi pretins că nu negociaţi. NU, nu sunt mofturoşi şi nici manipulatori, ci doar ȋn nevoie. Ȋn nevoie de atenţie şi iubire, deschidere spre ceea ce el, ca micuţ individ, simte că ȋi e necesar pentru o dezvoltare adecvată.

Ce modelează această lipsă de ȋncredere şi siguranţă ȋn persoana de referinţă? Un ataşament de tip anxios. Copiii al căror mame nu răspundeau nevoilor (de reconectare emoţională) sau o făceau destul de târziu sau greu, au dezvoltat ataşamentul anxios. Copilul cu ataşament de tip anxios, va recurge la orice va obţine un răspuns din partea mamei, adică la atenţia acesteia: atitudini disperate, se agaţă de ea sau devine furios ȋn momentul ȋn care aceasta nu-i răspunde.

Copilul cu tip de ataşament evitant, reacţionează prin opusul celui anxios. Ȋşi neagă nevoile emoţionale, consideră că emoţiile şi sentimentele sunt de prisos şi că se poate descurca şi fără mamă. O ignoră sau pare a nu sesiza ȋncercarea, târzie, de a se conecta la el.

Am descris cele două tipuri, opuse, dar nu şi ataşamentul sigur. Pentru că satisfacerea nevoilor emoţionale pot crea ataşamentul de tip sigur şi astfel, conturează ideea că, deşi uneori poate fi dificil, se poate răspunde nevoilor copilului. Ataşamentul de tip sigur se formează prin dorinţa copilului de a explora, câteva momente, independent de mama şi de a reveni la aceasta ȋncântat de experienţa şi cu dorinţă de „ȋmpărtăşire”. Atitudinea mamei la plecarea copilului fiind de relaxare şi ȋncredere ȋn capacităţile lui şi  acceptare necondiţionată la ȋntoarcere.

O bună ȋnţelegerea a acestei etape ȋn dezvoltarea copilului presupune o dezbrăcare de prejudecăţi şi curiozitate faţă de ceea ce psihologia contemporană aduce ȋn cunoaşterea etapelor de dezvoltare. Fiţi deschisi ȋn a „primi” copilul necondiţionat căci astfel, ȋl pregătiţi pentru ceea ce viaţa ȋi va oferi!