Recompensă și pedeapsă sau conectare emoțională?

Recompensă și pedeapsă sau conectare emoțională?

 

Când vorbim despre educație, e posibil să ne raportăm în mod greșit sau, pentru aceia care au apelat la știință – în mod învechit la ceea ce presupune. Cândva, în urmă cu mulți ani, B.F. Skinner, făcea experimente pe șoareci în ceea ce privește obținerea unor comportamente. Cercetările sale au evidențiat faptul că șoarecele învață destul de repede un comportament atunci când există o recompensă sau pedeapsă. Mai exact, șoarecele a învățat ce trebuie să facă pentru a obține mâncare sau ce trebuie să evite să facă pentru a nu primi un șoc electric. În termeni ai „educației”- și pun ghilimelele tocmai pentru că ceea ce presupune o educație în ultimii ani, nu mai conține acest sistem de recompensă și pedeapsă. Condiționările nu au făcut decât să ne mențină atenția pe ceea ce presupune pedeapsa, să construim tot mai multe pedepse pentru a determina copilul să facă ceea ce ne dorm noi. Dar dacă ar fi să ne gândim mai profund, poate astfel nu creăm decât un mic roboțel nu și o persoană aptă de a empatiza și a înțelege emoțiile celor cu care interacționează și implicit ale lui. Modul în care comunicăm este modul în care ulterior copilul stabilește atașamente. O comunicare plină de grijă și întâmpinare a nevoilor creează un atașament sănătos.

Au fost părinți care declarau că se simțeau într-o luptă continuă cu copilul lor, că simt că s-a creat o distanță prea mare pe care nu o pot reduce, că parcă este prea diferit de ceilalți copii.  Ceea ce aveau în comuni era tocmai acel sistem de recompensă și pedeapsă. Poate la fel cum va simți peste un timp, poate relativ de scurt, și mama a cărui copil a fost speriat de acel ”Moș Nicolae”, cum a fost în cazul mediatizat în săptămânile trecute, în care mămica, poate fără voie, dar cu siguranță cu efecte negative, încerca să-l sperie pe copil pentru a obține un comportament îmbunătățit la grădiniță. Sau poate multe alte cazuri de adolescenți care ajung să consume substanțe sau să dezvolte comportamente violente și bullying ( comportament repetitiv și intenționat de a agresa pe cineva care nu are puterea de a se apăra).

Un experiment care a captat atenția în ceea ce privește comportamentele copiilor a fost creat de psihologul Michael Tomasello în care a evidențiat faptul că aceștia sunt buni în mod natural. El a spus: ”De la primul pas, primul cuvânt și de la a devenii ființe culturale, copiii sunt în mod natural de ajutor și cooperanți” sau alte teorii conform cărora ne naștem integrii, cu toate abilitățile necesare, dar care pe parcurs, prin limitări educaționale sau sociale, copilul își dezvolta un sine fals menit să mulțumească părinții sau alte peroane de referință. Plusând astfel pe concretizarea unui sine fals și nu a unuia autentic care să descrie personalitatea unică și minunată a copilului.

Alte studii, mai recente ai ultimilor ani, au dezvoltat teoria integrării neuronale. Daniel J. Siegel vorbește, ca urmare a anilor de cercetare despre dezvoltarea armonioasă a celor două părți ale creierului. Partea stângă care se ocupă cu logica și organizarea gândurilor în propoziții și partea dreaptă care este responsabilă de emoțiile noastre. Integrarea celor două duce la armonizarea și funcționarea copilului, la reacții mult mai echilibrate. Lipsa integrării celor două arii este ușor de recunoscut: copilul se simte copleșit de emoții, se manifestă haotic și confuz, plânge, are accese de furie și agresivitate. Luând în calcul aceste studii, putem dezvolta cu mai mare ușurință o relaționare adecvată cu copiii și în egală măsură să creăm o comunicare menită să apropie părintele de copil. Tot ceea ce este necesar pentru a dezvolta o relaționare sănătoasă este deja în noi, doar trebuie să rămânem deschiși la a (re)învăța, la rândul nostru, de la cei mici.  Așadar, cercetările recente ne aduc în plan real și pragmatic câteva sugestii de relaționare:

  1. Ascultă cu dragoste și deschidere ceea ce copilul vrea să-ți transmită, iar apoi ajută-l să identifice emoția ”Cred că te simți dezamăgit(ă)/trist(ă)”, pe baza a ceea ce vă spune puteți să-l ajutați să descrie cât mai exact ceea ce s-a întâmplat, ceea ce i-a creat emoția. Cu cât există posibilitatea de a comunica deschis cu atât este mai ușor pentru el să ordoneze șirul evenimentelor și să-și integreze emoțiile adecvat.
  2. În loc de a vă folosi de o negație: ”Nu e frumos să..”, ajutați-l să găsească o alternativă pozitivă din punct de vedere al comportamentului –” crezi că ar fi mai bine dacă ai spune asta într-un mod mai politicos?”.
  3. Daniel Siegel folosește sintagma de: mișcă-l sau îl pierzi, ceea ce presupune să creați contextul în care să existe mișcare. Dacă este un copil mic puteți să-l provocați la joc precum mâța, fotbal, bătaie cu pernele chiar. Va fi distractiv și pentru dumneavoastră. Astfel se va crea o alianță prin joc și implicit deschidere spre dialog sau colaborarea cu dumneavoastră.
  4. Amintiți-le că emoțiile vin și pleacă. Dacă vă ajută, și copilul este suficient de mare pentru a înțelege, puteți folosi o comparație: emoțiile sunt ca niște musafiri pe care îi primim, interacționăm cu ei, iar la un moment dat vor pleca. Explicați-le că ele nu sunt permanente, că le simțim, le numim și la un moment dat se vor diminua sau chiar le vor uita. Puteți chiar, să-l ajutați să se proiecteze într-un viitor mai apropiat: ”Crezi că te vei simți la fel peste o săptămână/o lună?”. Analizați împreună simțirile, trăirile pe care le are și creați acea înțelegere e ceea ce simte. Un copil care se simte înțeles și mai ales acceptat, creează cu ușurință un portal emoțional spre dumneavoastră.
  5. Conflictele care se ivesc pot deveni ocazii de conectate la emoțiile copilului. Fiți deschiși la aceste momente, ele au funcția de a crea modele de relaționare, dacă dumneavoastră sunteți deschis în astfel de momente, oferiți suport emoțional și vă folosiți de integrarea celor două părți, cea logică și cea emoțională veți crea modele de relaționare adecvate! Acestea îi vor oferi suport pe viitor, mai ales în perioada adolescenței când impulsivitatea și dorința de apartenență la un grup de prieteni își vor face loc în prioritățile lor.

 

 

Puțin despre educație

Puțin despre educație

Sunt generații de adulți care fac parte din lumi diferite. Cred că fiecare a avut un punct în viață în care a identificat, măcar față de proprii părinți, faptul că au rămas în urmă. Oare câți dintre aceia conștientizează faptul că, la rândul lor, copiii identifică aceeași problemă.

Sunt adolescenți care, tocmai pentru că trec prin adolescență, ajung- sau prin temperament- introvertiți, și caută în mediul online răspunsuri la problemele lor. Unii dintre ei poate chiar nu reușesc să identifice corect, iar căutările lor sunt din primul pas eronate. Alții reacționează impulsiv la emoții (la fel de caracteristic adolescenței) și ajung să citească diferite informații care, deși le revizuiesc ulterior cu privirea rațiunii, le-a rămas pe fundalul minții faptul că sunt ”defecți” sau ”nepotriviți”.  De ce le rămâne pe fundal o astfel de etichetă? Căci  se duce inconștient spre o informație care îi este oarecum cunoscută. Și-a auzit tatăl/mama sau orice altă persoană de referință că este: ”ciudat, dificil, nu ești o domnișoară/ nu ești suficient de bărbat…nu ești așa cum ar trebui!”. Vă asigur că o astfel de etichetă spusă de părinte o singură dată nu are valoare de traumă, dar dacă este repetată atunci cand apar dispute și acestea escaladează spre critici/etichete, aproape de fiecare dată, mesajul transmis este că:  ”Tu, copilul meu, nu ești ceea ce trebuie să fii!”

Mă reîntorc la mediul online, acolo unde aceștia, fără a găsi la părinte înțelegere/toleranță/atenție/empatie/ascultare activă, caută răspunsuri imediate. Poate doar cei experimentati în mediul online sau cei chiar maturi (nu tot ce zboară se mănâncă) înțeleg că răspunsurile reale sunt cele individuale, care i-au în calcul unicitatea, temperamentul și contextul de viață. Un articol scris de cineva care vede viața într-un anume fel nu este și răspunsul la problema ”mea personală”, ci doar subiectivismul pur al persoanei care a scris articolul. Am dat un exemplu simplu de articol, dar aceste informații sau răspunsuri căutate de adolescenți pot lua forme diferite.

Într-o lume plină de informații, de unde fiecare își poate lua ceea ce i se ”potrivește” sau ceea ce îi sună cunoscut pe baza a ceea ce a auzit despre sine (de la persoanele de referință), un tânăr adolescent care încă nu poate selecta informația, filtra adecvat, unui sistem de valori conturat și însușit…nu poate duce spre o percepție de sine sănătoasă.

Adolescentul care observă în familie un anumit tip de relaționare între părinți poate considera că a fi bărbat/femeie poate fi prea dificil. Își vede tatăl abuzând emoțional mama (în unele cazuri chiar mama abuzând emoțional, ori tatăl ori, chiar copilul) -critică constantă, dispreț, manipulare și șantaj emoțional- și trage repede concluzia că a fi căsătorit este un lucru prea dificil sau că, e mai bine să ai relații pasagere decât să suferi sau, într-o extremă, în care intră pe net și observă că mileniul trei, aduce posibilitatea de a face schimbare de sex. Pare mult și poate brutal, dar tânărul în formare, lipsit de un sistem conturat, ancorat în realitatea modelelor și mediului-prieteni/colegi/anturaj- trage concluzii pripite și riscante pentru integritate lui și sănătatea mentală.

Puțini sunt părinții care își aduc în ”contemporan” informațiile despre educație sau despre ce spun noile cercetări cu privire la dezvoltarea creierului adolescentului. Tinerii nu așteaptă, ei sunt deja loga-ați la informații și fără să se pună în pielea părintelui (căci nu e prioritar pentru el în această etapă) consideră că el știe deja despre aceste lucru. În astfel de moment îi rămâne să dezlege dilema: ”Cum se face că tata/mama nu mă înțelege?!”

Vă întrebați poate care ar fi soluția? Un început ar fi să deveniți conștient că ceea ce îi spuneți adolescentul că este,  poate e, ceea ce vi s-a spus dumneavoastră în copilărie și nu ați îndeplinit. Poate nu ați îndeplinit datorită faptului că ați considerat nepotrivit și că ați avut propria perioadă de supunere la risc în adolescență încercând să nu vă ascultați părinții. Altă etapă caracteristică adolescenței! Cu siguranță acest fapt nu v-a determinat un traseu simplu și nici să vă identificați cu ușurință autenticitatea. Pe atunci informațiile și posibilitățile nu erau atât de ușor de accesat. Pentru mulți dintre părinți, calculatorul a folosit pentru prima dată abia atunci când acesta a fot cumpărat pentru copil. Abia ulterior, dacă și-a menținut curiozitatea, a învățat să navigheze online. Când părinții erau copii, avea poate, doar posibilitatea de a ieși în fața blocului, a juca fotbal sau coca-cola și între timp furia ca mama/tata mă consideră: ”insuficient de…”, a fost consumată.

Tânărul de azi, accesează direct pe google: ” nu sunt suficient de feminină/bărbat”. Am încercat explorarea!… Mult prea multe site-uri și greu de selectat, mă duc din unul în altul și mă simt copleșită de informații. Cunoscând mintea adolescentului empatizez, îmi aduc aminte de propria mea adolescență, când am aflat despre viața sexuală a adulților din glumele colegilor și atitudinea adulților ca fiind subiect tabu. Deja mă simt confuză și parcă am mai multe semne de întrebare decât atunci cand am pornit navigarea pe internet. Vă puteți imagina ce este în mintea și sufletul tânărului adolescent care face acea căutare?! Încercați și atunci când faceți asta aduceți-vă aminte de propria adolescență!

Deja ați făcut pași mari! Navigând și empatizând, și doar ca exercițiu, sigur v-a adus mult mai aproape de adolescentul de lângă dumneavoastră.

Ar mai fi câțiva pasi! Critica, sau mai bine spus lipsa ei, vă va aduce mai aproape de ei, de lumea lor, de drumul ceva mai bătătorit în care să creați o bancă a momentului de- tu și cu mine ne odihnim vorbind despre percepția vieții, despre valori-ale mele și ale tale -tânăr în formare. Pentru că este o altă entitate, care se poate forma cu sprijin, mai degrabă prin dialog deschis decât prin: ”faci așa cum îți spun!” Oricum ei învață 80% din ceea ce văd la dumneaoastră ca și comportament.

Un alt pas ar fi să vă aliniați și dumneavoastră la schimbările culturale și sociale sau cel puțin să încercați să luați asta în calcul- că poate dumneavoastră sunteți cel care nu înțelege datorită faptului că nu ați observat schimbările din mediul în care trăiește și poate așa, sunteți dumneavoastră cel care învață sau primește de la tânărul adolescent. În mediul online aceștia i-au legătura cu alte culturi, cu alte valori, cu alte societăți ale căror valori nu sunt impărtășite de a noastră. Tinerii învață de la cei de vârsta lor, deci vor căuta oriunde un adolescent care să-l înțeleagă și vine foarte ”ușor” să o facă online. Astfel este ”protejat” de ecranul aparaturii și spune ce vrea, nimeni ”nu-l cunoște” deci, contextul ”perfect” pentru el.

Pași sunt mulți, soluții, la fel! Multitudinea de factori care participă la educarea și formarea adolescenților este greu de abordat și, să nu uităm ca este unic fiecare, iar soluțiile sunt individuale. Apelați cu încredere la specialiști, tineri vor asculta de un adult ”strain” pentru că în această perioadă, ceilalți sunt importanți nu mediul familial. În plus, pentru că ei sunt mai deschiși schimărilor aduse de mileniul trei, vor considera că este cool să meargă la psiholog.

Educația este și va fi întotdeauna cu dublu sens! Îi învățăm,dar și învățăm de la tânărul de lângă noi! Rămâneți deschiși învățării! Cercetările de azi spun că învățăm la orice vârstă!

 

Sinceritatea părinților sau cum învață copilul să comunice

Sinceritatea părinţilor sau cum ȋnvata copilul să comunice

 

Părinţii sunt primii care pot oferi un model pozitiv al comunicării. Daca vă doriţi ca fiul/fiica să devină responsabil(ă)  şi sinceri, dumneavoastră sunteţi primul care-l poate invăţa! Comportamentele şi reacţiile copiilor ȋn relaţionările viitoare sunt oferite de persoanele de referinţă şi astfel, copilul, poate deveni  adultul sănătos care să dezvolte relaţii sănătoase.

              Atunci când  sunteţi intrebaţi: “Ce mai faceţi?”- şi oferiti un răspuns fără empatie, de genul: “Bine!”-dialogul ȋncepe trunchiat,  nesincer si blochează orice altă formă de comunicare. Un prim pas este ca dumneavoastră să vă asumaţi riscul de a fi sincer ȋn comunicare şi să ȋncercaţi un răspuns care să reflecte adevărul precum: “Sunt stresat!  Am de ȋndeplinit câteva obiective şi mă ȋngrijorez că nu voi termina la timp!”.  Este un răspuns care lasă loc mult mai mult spre deschiderea unei comunicări şi a posibilităţii de a primi susţinere şi empatie. Un astfel de răspuns, identifică succint şi clar care sunt motivele pentru care, copilul  are o anumită stare şi astfel poate ȋnvăţa  că există cauză-efect ȋn reacţiile comportamentale. Un răspuns simplu, dar deschis  şi sincer oferă copilului modelul de comunicare.  Ȋn momentul ȋn care acesta va fi pus ȋn faţa schimbărilor adolescentine va reuşi să vă transmită mult mai uşor şi sicer stările pe care le parcurge.

             Exemplul de răspuns dat ascunde mult mai mult decat vă imaginati! De ce? Pentru că el numeste o stare, o emoţie ȋn primul rând (sunt stresat/anxios= ȋngrijorat) iar mai apoi identifică ȋn mod direct problema sau obstacolul ȋndeplinit.  Adică numeşte problema şi etichetează starea, primul pas spre rezolvarea problemei.

Acest gen de rezolvare a problemelor aduce şi curiozitate faţă de emoţiile celuilalt. Copilul dumneavoastră tocmai a ȋnvăţat pe termen lung o strategie-  etichetarea emoţiilor. Acest lucru duce spre o mai bună autocunoastere şi implicit autodefinire, stabilirea de limite personale si relaţionări sociale sănatoase.

Constientizarea sinelui apare  ȋn jurul vârstei de 8 ani şi, puţin mai târziu,  grijă faţa de ceilalţi. Şcolarului mic ȋi va prinde bine comunicarea  cu părintele, căci acum, el va ȋnvăţa că şi celălălt simte, şi mai ales, că ceea ce simte el, ȋn sinele lui autentic  este “bine”.

Binele acesta relativ este cel al sinceritaţii, al neascunderii ceea ce suntem, căci suntem ceea ce simţim!

Ȋntotdeauna este şi va fi dificil de explicat ceea ce ȋi revine părintelui ca responsabilitate fata de propriul copil, atât la nivelul educaţiei cât şi la cel al emoţiilor gestionate. Există specialişti care pot, ȋn urma discuţiilor sincere să vină ȋn ajutorul dumneavoastră.  Aveţi ȋn credere şi comunicaţi căci astfel creaţi un viitor adult cu relaţii sănătoase!

Sinceritatea părinţilor sau cum ȋnvata copilul să comunice

Părinţii sunt primii care pot oferi un model pozitiv al comunicării. Daca vă doriţi ca fiul/fiica să devină responsabil(ă)  şi sinceri, dumneavoastră sunteţi primul care-l poate invăţa! Comportamentele şi reacţiile copiilor ȋn relaţionările viitoare sunt oferite de persoanele de referinţă şi astfel, copilul, poate deveni  adultul sănătos care să dezvolte relaţii sănătoase.

Atunci când  sunteţi intrebaţi: “Ce mai faceţi?”- şi oferiti un răspuns fără empatie, de genul: “Bine!”-dialogul ȋncepe trunchiat,  nesincer si blochează orice altă formă de comunicare. Un prim pas este ca dumneavoastră să vă asumaţi riscul de a fi sincer ȋn comunicare şi să ȋncercaţi un răspuns care să reflecte adevărul precum: “Sunt stresat!  Am de ȋndeplinit câteva obiective şi mă ȋngrijorez că nu voi termina la timp!”.  Este un răspuns care lasă loc mult mai mult spre deschiderea unei comunicări şi a posibilităţii de a primi susţinere şi empatie. Un astfel de răspuns, identifică succint şi clar care sunt motivele pentru care, copilul  are o anumită stare şi astfel poate ȋnvăţa  că există cauză-efect ȋn reacţiile comportamentale. Un răspuns simplu, dar deschis  şi sincer oferă copilului modelul de comunicare.  Ȋn momentul ȋn care acesta va fi pus ȋn faţa schimbărilor adolescentine va reuşi să vă transmită mult mai uşor şi sicer stările pe care le parcurge.

Exemplul de răspuns dat ascunde mult mai mult decat vă imaginati! De ce? Pentru că el numeste o stare, o emoţie ȋn primul rând (sunt stresat/anxios= ȋngrijorat) iar mai apoi identifică ȋn mod direct problema sau obstacolul ȋndeplinit.  Adică numeşte problema şi etichetează starea, primul pas spre rezolvarea problemei.

Acest gen de rezolvare a problemelor aduce şi curiozitate faţă de emoţiile celuilalt. Copilul dumneavoastră tocmai a ȋnvăţat pe termen lung o strategie-  etichetarea emoţiilor. Acest lucru duce spre o mai bună autocunoastere şi implicit autodefinire, stabilirea de limite personale si relaţionări sociale sănatoase.

Constientizarea sinelui apare  ȋn jurul vârstei de 8 ani şi, puţin mai târziu,  grijă faţa de ceilalţi. Şcolarului mic ȋi va prinde bine comunicarea  cu părintele, căci acum, el va ȋnvăţa că şi celălălt simte, şi mai ales, că ceea ce simte el, ȋn sinele lui autentic  este “bine”.

Binele acesta relativ este cel al sinceritaţii, al neascunderii ceea ce suntem, căci suntem ceea ce simţim!

Ȋntotdeauna este şi va fi dificil de explicat ceea ce ȋi revine părintelui ca responsabilitate fata de propriul copil, atât la nivelul educaţiei cât şi la cel al emoţiilor gestionate. Există specialişti care pot, ȋn urma discuţiilor sincere să vină ȋn ajutorul dumneavoastră.  Aveţi ȋn credere şi comunicaţi căci astfel creaţi un viitor adult cu relaţii sănătoase!

Cum influențăm relațiile viitoare ale copilului

Cum influenţăm relaţiile viitoare ale copilului

Uneori e greu să ajungi ȋn stadiul de părinte, alteori e greu să fii ȋn rolul ăsta… fiecare va vedea ȋn asta o ȋncercare, mai devreme sau mai târziu.  Ȋmi răsună ȋn minte un citatat al lui Gάspάr Gyӧrgy din cartea sa ( http://paginadepsihologie.ro/produs/copilul-invizibil/) relaţia dintre pătinte şi copil este, ” una dintre  cele mai solide legături existente pe pământ sau poate chiar ȋn Univers. Felul ȋn care se sudează această legătură emoţională are să influenţeze toate viitoarele relaţii ale copilului.” Nu e de mirare că, dintr-un anumit punct de vedere, este o responsabilitate imensă ca părinte să faci ceea  ce este bine, dar ȋntr-o formă mai conştientă.

          Să fim pregătiţi de a creşte şi educa un copil presupune mult faţă de ceea ce credem şi citim. Trecând prin ani de experienţă cu copii de vârste diferite şi ani de dezvoltare profesională şi personală, am realizat cât de complexă şi de importantă este relaţia părinte-copil. Nu sunt ȋncă un părinte, dar sunt terapeut al cărui dezvoltare personală a trecut inevitabil prin copilărie. A fost necesar să ȋnţeleg relaţia de ataşament cu mama mea ca mai apoi să inţeleg care ȋmi sunt mecanismele comportamentale ȋn relaţia cu partenerul şi ulterior, ȋn momentul ȋn care voi fi, ȋn rol de părinte.

Primii ani, mai precis, primii doi ani de relaţie cu mama sau persoana de referinţă, sunt cei cărora le sunt datorate relaţionăriile viitoare, ca adult. Ȋn aceşti ani se dezvoltă ataşamentul ca bază a relaţiilor.   Relaţia dintre mamă şi copil este cea care ȋşi pune amprenta ulterior ȋn relaţia de parteneriat sănătoasă.

Modul ȋn care mama reacţionează la nevoia de afecţiune, la nevoile emoţionale ale copilului este Ȋnceputul. Una dintre nevoile copilului este de a se simţi in siguranţă şi de a avea ȋncredere ȋn persoana de referinţă/mamă. Reacţiile la separarea de mamă nu sunt mofturi, cum spun uneori bunicii sau alte persoane prezente ȋn viaţa copilului, ci moduri de a transmite nevoi emoţionale. Un copil al cărui limbaj nu este dezvoltat ȋnca, are plânsul sau alte comportamente de reacţie ca formă de exprimare a limbajului. NU sunt mofturi şi nici manipulări, doar nevoi importante ȋn dezvoltare şi percepţie asupra lumii! Uneori tindem să minimalizăm responsabilitatea pe care o avem ca adulţi prin rol de persoană de referinţă sau părinte ȋn viaţa copilului. Se consideră că sunt prea mici pentru a avea nevoi importante sau, simplu: “sunt mofturoşi”/ “mici manipulatori”. Reţineti că ȋn acel stadiu, când ȋncă limbajul nu este dezvoltat, nici comportamentele de manipulare nu s-au dezvoltat ȋncă. Manipularea apare abia ȋn momentul ȋn care, ȋn funcţie de reacţia dumneavoastră, copilul observă că primeşte ceea ce şi-a dorit, deşi iniţial poate aţi pretins că nu negociaţi.  NU, nu sunt mofturoşi şi nici manipulatori, ci doar ȋn nevoie. Ȋn nevoie de atenţie şi iubire, deschidere spre ceea ce el, ca micuţ individ, simte că ȋi e necesar pentru o dezvoltare adecvată.

Ce modelează această lipsă de ȋncredere şi siguranţă ȋn persoana de referinţă? Un ataşament de tip anxios. Copiii al căror mame nu răspundeau nevoilor (de reconectare emoţională) sau o făceau destul de târziu sau greu. Copilul cu ataşament de tip anxios, va recurge la orice va obţine un răspuns din partea mamei, adică la atenţia acesteia: atitudini disperate, se agaţă de ea sau devine furios ȋn momentul ȋn care aceasta nu-i răspunde.

Copilul cu tip de ataşament evitant, reacţionează prin opusul celui anxios. Ȋşi neagă nevoile emoţionale, consideră că emoţiile şi sentimentele sunt de prisos şi că se poate descurca şi fără mamă. O ignoră sau pare a nu sesiza ȋncercarea, târzie, de a se conecta la el.

Am descris cele două tipuri, opuse, dar nu şi ataşamentul sigur. Pentru că satisfacerea nevoilor emoţionale pot crea ataşamentul de tip sigur şi astfel, conturează ideea că, deşi uneori poate fi dificil, se poate răspunde nevoilor copilului. Ataşamentul de tip sigur se formează prin dorinţa copilului de a explora, câteva momente, independent de mama şi de a reveni la aceasta ȋncântat de experienţa şi cu dorinţă de “ȋmpărtăşire”. Atitudinea mamei la plecarea copilului fiind de relaxare şi ȋncredere ȋn capacităţile lui şi  acceptare necondiţionată la ȋntoarcere.

O bună ȋnţelegerea a acestei etape ȋn dezvoltarea copilului presupune o dezbrăcare de prejudecăţi şi curiozitate faţă de ceea ce psihologia contemporană aduce ȋn cunoaşterea etapelor de dezvoltare. Fiţi deschisi ȋn a “primi” copilul necondiţionat căci astfel, ȋl pregătiţi pentru ceea ce viaţa ȋi va oferi!

 

Cum influenţăm relaţiile viitoare ale copilului nostru

Uneori e greu să ajungi ȋn stadiul de părinte, alteori e greu să fii ȋn rolul ăsta… fiecare va vedea ȋn asta o ȋncercare, mai devreme sau mai târziu.  Ȋmi răsună ȋn minte un citatat al lui Gάspάr Gyӧrgy din cartea sa ( http://paginadepsihologie.ro/produs/copilul-invizibil/) relaţia dintre pătinte şi copil este, ” una dintre  cele mai solide legături existente pe pământ sau poate chiar ȋn Univers. Felul ȋn care se sudează această legătură emoţională are să influenţeze toate viitoarele relaţii ale copilului.” Nu e de mirare că, dintr-un anumit punct de vedere, este o responsabilitate imensă, ca părinte să faci ceea  ce este bine, dar ȋntr-o formă mai conştientă.

Să fim pregătiţi de a creşte şi educa un copil presupune mult faţă de ceea ce credem şi citim. Trecând prin ani de experienţă cu copii de vârste diferite şi ani de dezvoltare profesională şi personală, am realizat cât de complex şi de importantă este relaţia părinte-copil. Nu sunt ȋncă un părinte, dar sunt terapeut al cărui dezvoltare personală a trecut inevitabil prin copilărie. A fost necesar să ȋnţeleg relaţia de ataşament cu mama mea ca mai apoi să inţeleg care ȋmi sunt mecanismele comportamentale ȋn relaţia cu partenerul şi ulterior, ȋn momentul ȋn care voi fi, ȋn rol de părinte.

Primii ani, mai precis, primii doi ani de relaţie cu mama sau persoana de referinţă, sunt cei cărora le sunt datorate relaţionăriile viitoare, ca adult. Ȋn aceşti ani se dezvoltă ataşamentul ca bază a relaţiilor.   Relaţia dintre mamă şi copil este cea care ȋşi pune amprenta ulterior ȋn relaţia de parteneriat sănătoasă.

Modul ȋn care mama reacţionează la nevoia de afecţiune, la nevoile emoţionale ale copilului este Ȋnceputul. Una dintre nevoile copilului este de a se simţi in siguranţă şi de a avea ȋncredere ȋn persoana de referinţă/mamă. Reacţiile la separarea de mamă nu sunt mofturi, cum spun uneori bunicii sau alte persoane prezente ȋn viaţa copilului, ci moduri de a transmite nevoi emoţionale. Un copil al cărui limbaj nu este dezvoltat ȋnca, are plânsul sau alte comportamente de reacţie ca formă de exprimare a limbajului. NU sunt mofturi şi nici manipulări, doar nevoi importante ȋn dezvoltare şi percepţie asupra lumii! Uneori tindem să minimalizăm responsabilitatea pe care o avem ca adulţi prin rol de persoană de referinţă sau părinte ȋn viaţa copilului. Se consideră că sunt prea mici pentru a avea nevoi importante sau, simplu: “sunt mofturoşi” sau “mici manipulatori”. Reţineti că ȋn acel stadiu, când ȋncă limbajul nu este dezvoltat, nici comportamentele de manipulare nu s-au dezvoltat ȋncă. Manipularea apare abia ȋn momentul ȋn care, ȋn funcţie de reacţia dumneavoastră, copilul observă că primeşte ceea ce şi-a dorit, deşi iniţial poate aţi pretins că nu negociaţi.  NU, nu sunt mofturoşi şi nici manipulatori, ci doar ȋn nevoie. Ȋn nevoie de atenţie şi iubire, deschidere spre ceea ce el, ca micuţ individ, simte că ȋi e necesar pentru o dezvoltare adecvată.

Ce modelează această lipsă de ȋncredere şi siguranţă ȋn persoana de referinţă? Un ataşament de tip anxios. Copiii al căror mame nu răspundeau nevoilor (de reconectare emoţională) sau o făceau destul de târziu sau greu, au dezvoltat ataşamentul anxios. Copilul cu ataşament de tip anxios, va recurge la orice va obţine un răspuns din partea mamei, adică la atenţia acesteia: atitudini disperate, se agaţă de ea sau devine furios ȋn momentul ȋn care aceasta nu-i răspunde.

Copilul cu tip de ataşament evitant, reacţionează prin opusul celui anxios. Ȋşi neagă nevoile emoţionale, consideră că emoţiile şi sentimentele sunt de prisos şi că se poate descurca şi fără mamă. O ignoră sau pare a nu sesiza ȋncercarea, târzie, de a se conecta la el.

Am descris cele două tipuri, opuse, dar nu şi ataşamentul sigur. Pentru că satisfacerea nevoilor emoţionale pot crea ataşamentul de tip sigur şi astfel, conturează ideea că, deşi uneori poate fi dificil, se poate răspunde nevoilor copilului. Ataşamentul de tip sigur se formează prin dorinţa copilului de a explora, câteva momente, independent de mama şi de a reveni la aceasta ȋncântat de experienţa şi cu dorinţă de “ȋmpărtăşire”. Atitudinea mamei la plecarea copilului fiind de relaxare şi ȋncredere ȋn capacităţile lui şi  acceptare necondiţionată la ȋntoarcere.

O bună ȋnţelegerea a acestei etape ȋn dezvoltarea copilului presupune o dezbrăcare de prejudecăţi şi curiozitate faţă de ceea ce psihologia contemporană aduce ȋn cunoaşterea etapelor de dezvoltare. Fiţi deschisi ȋn a “primi” copilul necondiţionat căci astfel, ȋl pregătiţi pentru ceea ce viaţa ȋi va oferi!