Nu știu unde duce drumul meu, dar merg mai bine când te țin de mână!

 

Ce ați spune dacă aș afirma că relația perfectă nu există? Dar mai ales dacă aș spune că nu există: ”Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, ei bine, cel puțin nu așa cum am fost învățați până acum că există.

Poate că într-o lume a  educației emoționale primite încă din clasele mici în care să fim învățați despre propria fericire și mai apoi despre importanța și rolul relațiilor, am descoperi cu adevărat ce semnifică fericirea în relații. Generații întregi am fost crescuți prin a avea așteptări irealiste de la partener, prin a pune în spatele celuilalt fericirea noastră în mod constant, ca și cum, partenerul ar avea un rol doar de a bine-dispune și nu de… partener.  Câți dintre noi și-au pus problema cunoașterii în aria relațiilor romantice? Câți dintre noi, ne-am gândit să ne informăm cu privire la ceea ce determină succesul unei relații. Eu sincer, poate nu aș fi aflat dacă eșecul relațiilor nu mi-ar fi bătut la ușă. Dar cu siguranță mi-ar fi fost de ajutor un ”ghid” emoțional. Oare nu am putea evita astfel de etape dacă am avea curiozitatea de a afla ce presupune succesul relațiilor și de a căuta un ghid?

Ce minunat ar fi fost dacă cineva ne-ar fi învățat cum să ne exprimăm nevoile asertiv, cum să comunicăm eficient începând prin a fi învățați cum să ascultăm activ, să oglindim, să validăm – chiar dacă nu suntem de acord cu partenerul, doar să înțelegem punctul lui de vedere legat de o situație, să empatizăm, să gestionăm conflictele într-un mod sănătos si mai ales fără să lezăm atunci când suntem în conflict. Abilități relaționale foarte sănătoase pe care mulți nu le cunoaștem.

De ce am învăța să ne dezvoltăm în relații sau de ce am învăța să ne dezvoltăm abilitățile relaționale? Cred că cel mai simplu răspuns ar fi pentru a fi împliniți.

Studiile longitudinale au demonstrat faptul că relațiile pozitive sunt cele care ne fac fericiți. Relațiile apropiate, mai mult decât faima sau banii, sunt cele care au menținut oamenii de-a lungul vieții fericiți. Acele legături au fost cele care au protejat oamenii de dezamăgiri, au ajutat întârziind tulburările mintale și sunt cei mai buni predictori ai unei vieți lungi și fericite, mai buni decât IQ, clasa socială sau genele ADN.

Credeți-mă, astfel de relații nu se clădesc din simplul fapt că ”simt” că este aleasa/alesul sau intuiesc în vreun fel cum anume să fiu bun și iubitor/iubitoare în relații. Dintr-un astfel de raționament apare acel mit: ”Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!”.Image result for impreuna

Stan Tatkin spune că mai devreme sau mai târziu toți suntem câteva momente nesuferiți. Ceea ce ne face să nu reuși

m în mod constant să ne păstrăm starea de calm față de partener. Nu suntem antrenați pentru a răspunde constant cu asertivitate sau pentru a nu intra în defensivă atunci când ne simțim criticați. Uneori, din potrivă, răspundem răutăcios în mod conștient datorită modului în care am fost învățați să reacționăm în experiențele anterioare sau la gândurile negative care roiesc în mintea noastră de multe ori haotic.

Am stabilit că nu am fost învățați cum să reacționăm de mici la astfel de situații, și atunci cum ar fi cel mai bine să facem, m-ați întreba. Cum se construiesc relațiile pozitive?

Relațiile au nevoie în primul rând de intenționalitate, de a mă asigura că în mod conștient îmi ”programez” discuția cu partenerul: ”Acum ar fi un moment bun pentru mine să discutăm. Crezi că ai timp să vorbim despre asta?”  Au nevoie de a păstra tonul respectuos în discuție și mai ales de a conștientiza că e nevoie să știu cum anume să reacționez atunci când simt că devin răutăcios sau lezez interlocutorul.

Ce putem face?

  1. Câțiva dintre noi, de fapt generații întregi, am fost destul de ghinioniști și nu am primit acea educație emoțională care te învață cum anume să gestionezi emoțiile. Informațiile din cartea lui Daniel J. Siegel – ”Creierul copilului tău”, pe care cu siguranță le-ați parcurs de când cu paginadepsihologie.ro, sunt de folos adulților și în viața vor. Vă reamintesc doar câteva din acele informații: integrarea emisferelor cerebrale – dacă partenerul este supărat, ”conectează-te mai întâi emoțional, emisferă dreaptă la emisferă dreaptă”, identifică pentru a rezolva: ”când emoțiile intense, ale emisferei drepte au scăpat de sub control”, ajută-ți partenerul/copilul să ”spună povestea despre ce îl supără. În acest fel, el își va folosi emisfera stângă pentru a înțelege experiența și a se simți mai în control”.
  2. Modul în care oferim răspuns/feedback este foarte important. Nimeni nu a învățat vreodată dacă a fost agresat, iar pentru a avea o eficiență, e important chiar să plusăm mai întâi pe ceea ce este ok și mai apoi să numim direct comportamentul care este deranjant. Cuplurilor adesea le spun că o formulă de genul: ”Pe mine mă supără atunci când tu faci asta” – uiți să duci gunoiul, îmi răspunzi greu la telefon,etc. –  poate face minuni uneori.
  3. Conștientizarea modurilor de a reacționa și relaționa în anumite situații și treptat să învățăm altele eficiente. Îmi aduc aminte de o întrebare simplă, dar plină de răspunsuri, experimentată în cadrul unui curs: ”Cum ai fost învățat să-ți iei la revedere?”. De aici puteți generaliza cât vă permite imaginația: cum ai fost învățat să iubești, cum ai învățat să rezolvi conflicte, etc.
  4. Evitarea celor patru călăreți ai apocalipsei descriși de soții Gottman – CRITICISMUL, DISPREȚUL, DEFENSIVITATEA, ÎMPIETRIREA.
  5. Să învățăm să ne gestionăm conflictele, atât cele interioare cât și cele cu partenerul sau persoanele de referință. De fiecare dată când fac referire la compromis mă duc cu gândul la un citat care întreabă: ”vrei să ai dreptate sau să ai o relație bună?”. Este  important să înțelegem că a face compromis, a învăța să le facem, este în favoarea relației și a sănătății noastre mintale.

Veți spune că nu este atât de ușor și vă dau dreptate. În teorie toate par așa, greul vine atunci când ne aflăm în relații, când partenerul ne apasă toate butoanele, iar noi treptat avem datoria față de noi mai întâi de a ne autodepăși, de a deveni mai buni în relaționare și de a crește alături de partener. Adevărul gol goluț este că tot prin iubire CREȘTEM! Și vă mai las cu un adevăr care îmi place mult: „Nu știu unde duce drumul meu, dar merg mai bine când te țin de mână.” — Alfred de Musset

 

De ce este bine să avem așteptări și să punem limite în relații?

 

Alain De Button, autor britanic, spune că la o primă întălnire, cel mai sănătos ar fi să ne descriem modul în care suntem autentici iar asta vine cu a ne spune și așteptările legate de o viitoare relație. Dar câți dintre noi facem oare asta? Câți dintre noi ne spunem așteptările pe care le avem de la relațiile romantice?

Donald Baucom, un profesor de psihologie la Universitatea din North Carolina, care a studiat așteptările cuplurilor o perioadă lungă de timp, spune că primim ceea ce cerem. Asta presupune că atunci când avem așteptări și mai ales știm ce limite avem, cerem în mod adecvat de la partener. Faptul de a ști despre mine că am nevoie de mai multă afecțiune mă determină să cer și să nu accept un altfel de tratament sau, mă determină, dacă nu am un partener deja, să caut unul care îmi poate satisfice nevoia de afecțiune.Image result for relații romantice

Realitatea este că relațiile de cuplu sunt un construct, după  ce perioada de îndrăgostire se finalizează, iar contruirea lor vine din a ne comunica limitele și implicit așteptările, din a fi onest față de sine și față de partener, iar asta numesc terapeuții ”relații suficient de bune” și nu relații perfecte, căci știm că este o așteptare irealistă.

Relațiile ”suficient de bune” sunt cele în cadrul cărora avem așteptarea de a fi tratați cu afecțiune, căldură, iubire și respect. Sunt cele în care abuzul emotional, manipularea și alte comportamente indezirabile nu sunt acceptate, iar loialitatea partenerului nu este negociabilă!

Bineînțeles, asta nu înseamnă că aceste relații sunt lipsite de conflicte și furtuni. Conflictele sunt cele care pot aduce dezvoltarea relației. În astfel de momente putem învăța despre toleranță și limite.

Gottman, de care vă spuneam și în articolul precedent (”Cuplurile fericite nu se nasc astfel, ci devin: cum construim fericirea în cuplu”), în The Sound Relationship House, descrie relația suficient de bună ca pe o prietenie bazată pe respect, încredere reciprocă, o viață sexuală satisfăcătoare și mai ales pe o gestionare a conflictelor în mod constructiv ceea ce înseamnă că pot ajunge la un compromis mutual, că pot repara conexiunea emoțională fără pierderi majore. Aceste cupluri își acceptă diferențele, visele partenerului și împărtășesc aceleași percepții despre educația copiilor, despre ceea ce înseamnă familie și viața în doi.

Astea sunt așteptările pe care e bine să le manifestăm, să le descriem și să le punem pe wall-ul vieții în doi și nu să acceptă mai puțin că poate poate primim ceva, cât de puțin! Nu uitați că viața de cuplu se construiește și nu este un dat al sorții!

 

Cuplurile fericite nu se nasc astfel, ci devin!

 

Cel mai adesea, reținem ceea ce „NU avem voie” să facem, iar soții Gottman – un cuplu a cărui experiență s-a transformat în știință – au evidențiat câteva aspecte clare pe care e bine să le evităm. Astfel, după 30 de ani de cercetare, ei au descoperit predictorii divorțului (sau indicatorii de separare a cuplului). Toate aspectele sau modalitățile distructive de relaționare au fost structurate de acești cercetători în patru categorii, intitulate Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei – CRITICA, DISPREȚUL, DEFENSIVA și ÎMPIETRIREA. Fiecare dintre ei cu un rol bine definit, de a induce distanțarea și, ulterior, separarea cuplului. Călăreții se infiltrează subtil, nu unul câte unul, niciodată în ordine, dar cu atât de multă putere, încât distrug sentimentul de siguranță și ridică ziduri între parteneri – astfel, fiecare ajunge a-și nega nevoia de conectare și iubire.

Adevărul este că avem nevoie cu toții de iubire, iar iubirea într-un cuplu nu este un

dat al sorții, ci o construcție. Cuplurile fericite nu se nasc astfel, ci devin! Factorii ce concură la construcția fericirii ilustrează câteva cerințe, pe care e bine să le cunoaștem:

Manifestați-vă admirația și aprecierea

Acestea două stau la baza antidotului pentru dispreț și consolidează terenul pe care se poate construi. Reamintiți-vă că, pe vremea când făceați primii pași în relația voastră, ați identificat nenumărate aspecte pozitive în celălalt. Acestea nu au dispărut odată cu trecerea anilor, doar că acum au rămas într-un colț al minții, de unde le puteți accesa la nevoie – trebuie numai să vi le amintiți. Vă poate fi de folos să concepeți o listă de mulțumiri față de partener: „Mulțumesc pentru cafea. A fost exact cum mi-o doream“; „Mulțumesc că m-ai ascultat, când ți-am spus cât de agitată mi-a fost ziua“; „Îmi place când ai grijă de mine și ești atât de atent(ă) la nevoile mele!“; „Mulțumesc că îți faci timp să discuți cu prietenii/familia mea!“.

Lista mulțumirilor poate fi oricât de lungă doriți, cu remarci cât se poate de simple și de sincere. Nu uitați că lucrurile mici valorează cel mai mult! Pentru a deveni un automatism benefic relației, încercați zilnic exercițiul aprecierilor – rostind minimum câte 5 în fiecare zi.

În zilele obișnuite, suntem atenți asupra detaliilor care ne deranjează, folosind un pilot automat pentru a funcționa și uitând că partenerul face și lucruri bune. Nu suntem perfecți, ceea ce înseamnă că sunt momente în care greșim și, poate, fără neapărat să vrem, rănim partenerul. Ceea ce mă duce la următorul punct.

Cereți iertare

Cuplurile fericite au învățat să-și recunoască propriile greșeli. A rămâne ancorați în realitatea imperfecțiunilor proprii (care de altfel ne face și unici, și autentici) e o condiție care stă la baza recunoașterii greșelilor. Fiecare este conștient de propriile defecte și, în mod cert, fiecare lucrează la a le șlefui sau a le gestiona. Iar asta presupune să alungăm negurii defensivității atunci când, în loc să ne cerem scuze sau iertare, urcăm pe scara mândriei, negând că am fi imperfecți și rănind partenerul fiindcă are cutezanța de a ne reaminti asta.

Image result for couples on the road

Brené Brown în ”Darurile imperfecțiunii spune că „atenția trebuie focalizată asupra emoțiilor negative, astfel încât acestea să nu fie reprimate sau exagerate. Atenția ne ajută să nu ne identificăm excesiv cu gândurile și cu sentimentele noastre, astfel încât să cădem pradă negativității“. Cu alte cuvinte, recunoașterea imperfecțiunilor duce la acceptarea lor și, implicit, la o relaționare sănătoasă cu partenerul.

Relațiile sănătoase, bazate pe respect reciproc, nu țin scorul dreptății. Atitudinea defensivă aduce critica partenerului, căci a avea tu dreptate înseamnă că celălalt sigur greșește, iar asta, după cum am văzut, ne duce către Călăreții Apocalipsei, descriși de soții Gottman. Călăreții – la rândul lor – duc spre mecanismele de apărare prin care iubirea este ținută la distanță.

Învățați să vă certați

Conflictele pot fi utile cuplului, atunci când partenerii cunosc rolul și mai ales modul lor de rezolvare. Nu evitați conflictele; ele vă pot oferi prilejul de a ajusta ceva ce s-a alterat treptat în regulile și valorile cuplului, o schimbare survenită în timp și căreia nu i-ați oferit atenție până atunci. Discutați câte o problemă pe rând și doar în momente de calm; nimic benefic nu poate rezulta dintr-o confruntare arțăgoasă. Deoarece nimic nu ajunge la urechile noastre, atunci când suntem criticați sau răniți. Dacă este necesar, puteți cere o amânare a discuției, până ce vă simțiți pregătit(ă), dar nu exagerați cu amânarea până când ajungeți la evitare totală. Dacă discuția cere o reprogramare, e bine să stabiliți o dată exactă și un loc anume (niciodată în dormitor!) – cel mai bine în aceeași zi.

Încercați să ascultați activ, astfel încât, atunci când oferiți un răspuns, acesta să se refere exact la cuvintele partenerului, fără adăugiri personale. Iată o regulă care vă va motiva să fiți cât se poate de atenți la cuvintele folosite. Să vedem un exemplu: „Dacă am înțeles corect, te deranjează atunci când nu sun să te anunț că voi întârzia la cină. Mai este ceva?“ Apoi, încercați să înțelegeți rațional ceea ce partenerul tocmai v-a transmis: „Înțeleg ce spui, acum are sens pentru mine“. Nu este necesar să fiți și de acord, ci doar să înțelegeți rațional mesajul. Drept consecință, veți avea chiar senzația că știți ce simte partenerul: „Îmi imaginez că simți furie“. Poate că nu veți „ghici“ chiar ce simte, dar asta vă va ajuta să-l determinați să-și deschidă sufletul și să exprime el însuși emoția care-l încearcă.

O asemenea conversație este un exemplu de relaționare pozitivă și de rezolvare eficientă a conflictelor. Drept urmare, într-o altă discuție contradictorie, nu veți reveni cu reproșuri privind trecutul și nu veți readuce în conflict argumente mai vechi, riscând să creați un vortex al certurilor fără sfârșit.

 

Romantic sau realist..?!

V-ați gândit vreodată serios la ce presupune echilibrul?! Îmi aduc aminte de un curs  de formare în cadrul căruia se vorbea despre cumpănă. Știți la ce mă refer? Acel exercițiu fizic de la ora de sport pe care profesorul ni-l cerea să-l facem cât mai bine. Niciodată nu m-am gândit în ce fel mă ajută sau în ce sens poate fi folosit la nivel metaforic. Ok, mă reîntorc la acel curs. Cumpăna era folosită ca exemplu pentru ceea ce presupune echilibrul. Mișcarea care o faci în momentul în care un picior îți este în aer iar măinile întinse în lateral…hm, măinile te ajuta să te menții deși vei avea momente în care vei înclina spre dreapta sau spre stanga cu posibilitatea de a te (re)echilibra. Ei bine, acele mișcări sunt echilibrul, acel circuit al mișcărilor în care te înclini, dar din care iți revi.

Acum că am stabilit în ce constă echilibrul, măcar din punctul meu de vedere, să trecem la câteva scenarii care descriu pe rând romanticii și realiștii atunci când vorbim desre relațiile de lungă durată sau cele cu bătaie lungă, cum le spun eu.

Un scenariu ar suna cam așa: ”Stă la masă și așteaptă ca acea parte din el sau ea să găsească un reper, o tresărire interioară, un gest al mâinii, al piciorului sau al bărbiei, orice care să îi dea senzația că e sufletul pereche. Sexul devine o fuziune, o comuniune supremă a două trupuri, manifestarea ultimă a actului iubirii, cel mai divin sentiment. Comunicarea și ea e perfectă! Atâta timp cât mintea îl sau o percepe ca fiind sufletul pereche…  în voce, în fraze, în limbajul nonverbal, simte fuziune, sincronizare, iubire, simbioză. Când se termină…. caută iar și iar”.

Romanticii vor vedea în acest scenariu deliciul, dar vor pierde din vedere realitatea.  O relație presupune și: ”Te vad!” -exact așa cum ești, cu defecte, inflexiuni comportamentale, cu tragedii depășite sau cu riduri de timp sau trăire. Relațiile cu bătaie lungă au nevoie de adevăr, un adevăr trăit conștient, de Tu și Eu al zilei de azi și mâine, unde măine-fie tu, fie eu- avem nevoie de susținere, de acceptare a ceea ce suntem.

Realistul- căci și pentru el am construit un scenariu-  e cel care va încearca să cuprindă aspectele pragmatice a ceea ce presupune bătaia lungă. Va încerca să accepte oamenii așa cum sunt, să construiască relațiile cu grijă și poate să anticipeze excluzând spontaneitatea și frumosul din necunoscut. Realistul va crea relații în care să existe stabilitate și rutină. Va avea momente în care își va inhiba dorința de a trăi ”artificii”, de a parcurge suișuri și coborâșuri în relație. Pe scurt, se axează pe soluționare, pe pragmatic și deloc pe emoție, relația devenind searbădă, insipidă, inertă și lipsită de magie. Este cel care poate uita că însăși viața are latura ei mai puțin matematică, iar necunoscutul îl scapă de ”a fi în control”.

Reconcilierea dintre romantic și realist ar fi ca acea cumpănă de care vă spuneam la început.  Oricum, etapele iubirii sunt aceleași pentru ambele categorii- îndrăgostirea pe toți ne tâmpește fie că vrem sau nu. Dar etapele următoare pot fi mult mai ușor înțelese dacă ne păstrăm același circuit al mișcării de echilibru. După trecerea îndrăgostirii, care și așa ne-a păcălit arătând doar viziunea prin lentila roz, realizăm că partenerul  ”nu mai este cel de care ne-am îndrăgostit”, că s-a schimbat, iar lenjeria sexy treptat s-a transformat în pijama de la mama. Și atunci nu pleci sau te chinui luptându-te cu tine. Când o parte din tine spune că nu mai există iubire sau cealaltă parte care spune că e ok și că se poate reaprinde flama iubirii, uneori apelând la acea lenjerie sexy uitata în dulap sau pur și simplu aducând noul, spontanul, jocul și aprecierea față de partener. Ideea că poți trăi lângă o persoană și să nu vezi sau să vadă celălalt niciun defect…e cât se poate de irațional. Nu suntem perfecți (ei bine, poate doar romanticii J).

Dragostea nu este un sentiment ci mai de grabă o abilitate, spuneau grecii.

Fiecare dintre noi poate fi nepotrivit în măsură destul de mare sau, la fel, putem fi suflet pereche pentru cineva în aceeași măsură. Putem…, dar nu simplu și fără comunicare. Nu fără autenticitate și curaj. Nu fără a învăța abilități sau feluri noi de a iubi. Procesul de educare în doi nu presupune nici răutați, nici atitudini de grandoare sau orice altă metodă de supunere sau de superioritate. Învățarea se produce treptat, cu relaxare, cu încrederea că în timp sau cu exercițiu putem deveni versiunea noastră mai bună. Nu vom găsi acea persoană care să fie de acord sau să accepte absolut totul la noi, ci acea persoană care poate negocia cu noi părți și atitudini sau chiar echilibrul.

Păstrând echilibrul între romantic și realist putem aduce atât magia cât și stabilitatea în relațiile noastre!

Până la echilibru, vă las două link-uri care vă pot fi de folos cu atât mai mult dacă le explorați.

 

https://www.youtube.com/watch?v=jJ6K_f7oSdg

https://www.psychologytoday.com/blog/contemporary-psychoanalysis-in-action/201702/are-you-realist-or-romantic

 

 

Iluzia cuplului perfect

Probabil v-ați întrebat frecvent care este secretul relațiiei perfecte sau ce determină o relație să fie perfectă și demnă de invidiat. Poate au fost dimineți în care, savurându-vă cafeaua, vă întrebați dacă sunteți în relația potrivită, dacă ceea ce aveți este ceea ce v-ați dorit… Cu siguranță au existat clipe în care, sub o formă sau alta, ați reflectat la propria viață și asupra alegerilor făcute.

”Știu că ceea ce mi-am dorit la 20 de ani nu este ceea ce am acum, la 30,40! Mi-am imaginat că viața mea va decurge altfel, că voi fi fericit(ă), iar copiii și familia mea vor fi și ei fericiți!” Cine nu are astfel de momente?!  

Doar că adevărul este că nu există relația perfectă și nici fericire în afara noastră! Fericirea începe din noi, din interiorul nostru și din status-ul nostru mental. Dacă suntem zero negativitate în mintea noastră, asertivi și comunicăm fără a leza pe cel de lângă noi, suntem pe punctul de a avea o viață plină în trăiri pozitive, în primul rând cu noi înșine și apoi cu partenerul de viață și familia extinsă.

Zero negativitate nu înseamnă că negăm momentele critice din cuplu sau că nu le dăm atenție. Uneori, certurile pot aduce beneficii, dar asta, doar atunci când mesajul către partener nu este plin de ură sau ranchiună. Ați observat vreodată faptul că atunci când țipați partenerul nici nu vă aude? Cu cât transmiteți un mesaj mai negativ, cu atât parcă urechile interolucorului sunt mai surde. O reacție normală pentru cel care se simte respins sau certat- cea de a se proteja.

Încercați să spuneți: ”Eu simt/Eu imi doresc/Nevoia mea este..”, fără a-l învinovăți sau critica pe partener și veți vedea cât de repede o imbunătățire a modului de comunicare și implicit de relaționare.

Doar 5% din relațiile de lungă durată sunt fericite și asta pentru că doar ei, cei 5%, sunt conștienți că se află de aceeași parte a baricadei, că problemele sunt în fața lor, nu între ei. Fericirea în cuplu se dezvoltă! Este un exercițiu pe care-l faceți împreună zi de zi prin a rezolva problemele de azi și nu a aduce în prezent pe cele din trecut ( Ce rost mai are? Puteți schimba trecutul?!!).

Cei 5% conștientizează  faptul că diferențele pot fi piatră de temelie și nu una de graniță menită să despartă, că a rămâne lângă partener atunci când trece prin momente dificile înseamnă să aduci siguranță emoțională, și asta presupune să fii prezent, ancorat în realitatea partenerului, empatizând cu ceea ce simte, chiar dacă, uneori, nu sunteți de acord cu ceea ce spune- nu ați ales să fiți în relație pentru că ați fost de la început în acord!  Afilierea poate transmite un mesaj subliminal de genul: ” Sunt aici, lângă tine! Împreună trecem peste!”

În parteneriat contează empatia si afilierea emoțională cu celălalt, nu cine are dreptate sau menținerea punctului de vedere în mod încăpățânat și orbește.

Reapropierea poate fi declanșată prin aprecieri! Cu siguranță nu întotdeuna greșește, nu face tot timpul lucrurile greșit. Aprecierile au vibrații pozitive, folosiți-le cu încredere! Așa cum, țipând, nu se produce decât surditatea partenerului, așa și în cazul criticii- nu produce decât comportament defensiv și distanțare emoțională.

Oare la 20 de ani știam aceste lucruri sau ne-am creat o imagine iluzorie despre ceea ce înseamnă cuplul perfect?! Sunt sigură de faptul că puțini sunt cei care și-au construit relația zi de zi, conștienți de faptul că iubirea este acțiune care necesită exercițiu. Puțini s-au întrebat dacă ceea ce își doresc este în acord cu o realitate palpabilă și ceea ce au perceput ca fiind ”cuplul perfect” nu este decât o imagine, cea din filme.

 

Iubiți-vă conștient!

În Doi e întotdeauna mai ușor

Cât de puțin reușim să schimbăm în mintea noastră, ca adulți, percepția despre ceea ce înseamnă bărbatul. Cel de lângă noi sau dacă suntem părinți, cel pe care-l creștem.  A fi mamă de băiat este la fel de important precum este să fii tată de fete. Căci fiecare părinte de sex opus devine model și ulterior, după acest model, copilul devenit adult își caută partenera sau partenerul.

Mă gândisem prima data la băieți. Revizuind agenda photo al activităților am realizat că încă băieții sunt crescuți în spiritul bărbatului puternic, care salvează sau cel puțin încearcă. Băieții încă aleg simboluri menite să descrie puterea, forța, iar fetele fragile, lipsite de putere, mai ales.

Prezentul aduce dezechilibre. Parte din cei sătui de masculinitate impusă își explorează feminitatea ascunzându-se ca un copil care nu-și împarte ciocolata. Fetițele s-au săturat de “lipsa de putere” și și-au dorit evadare din tertipuri, din rolul fetiței ”în nevoie”și au construit masculinitatea ca forma de ”răzbunare”, cu atitudine castranta uneori in relaționarea cu sexul opus.  Băietii, și-au dorit ceea ce alții le-au spus că nu e bine să arate și anume emoțiile. Uneori reușind stringent să manifeste emoții, dar in dizarmonie cu sinele autentic. Și astfel fiecare a învățat să fie individualist într-un mod nesănător, ascunzând simplitatea nevoii de a fi în conexiune sinceră cu celălalt.

Asfel extremele s-au creat cu ușurinta, vorba vine, căci practic au existat multe lupte interioare. Unele au fot pierdute din primele etape, altele după mult mai multe, iar altele chiar au fost câștigate.

Greu sau nu, fiecare a încercat și încearcă să contureze un echilibru. Încercând prea mult, fără să conștientizeze, poate chiar a ajuns în extrema în care consideră că celălalt nu îi mai este indipensabil, că nu mai are nevoie căci tocmai ce a reușit să învețe că se poate lupta și singur(ă).

Adevărul este că dincolo de încercările noastre, de dorința de dezvoltare personală, există și dezvoltarea noastră, ca Doi. La partea asta, cred uneori, că tot mai multă lume ajunge greu. Sătui de un celălalt care nu-l iubește așa cum vrea.  Îmi amintesc ceva bun din educația veche:” în Doi e întotdeauna mai ușor”. Și au dreptate (părinții)! Toate studiile și cercetările spun la fel: “nu suntem facuți să trăim singuri”, iar prezența persoanei iubite devine panaceu în situațiile dificile. Haideți să găsim  mijlocul și fiecare să facă pașii lui până la jumatate în fiecare zi a relației de cuplu. Asta numesc eu echilibru și independență sănătoasă!

Să ne iubim sănătos!

Împreună: Eu, Tu și Noi

Nu există cuplu perfect cum nu există nici perfecțiune, dar știu sigur că atunci când ești interesat să afli mai multe despre ce presupune identitatea cuplului ești cu siguranță înțelept!  Înțelept sau înțelepți pentru că presupune parteneriat. Curiozitatea ne face să ne menținem atenția pe noi și pe partener. Fără curiozitate e ca și când am spune: „Eu știu tot și nimic nu mă surprinde!”

Atunci când suntem în cuplu se unesc trei entități: Eu, Tu și Noi. Fiecare se dezvoltă aparte.  Așa cum uneori citim și ne documentăm în dezvoltaterea personală cred că putem face la fel și în ceea ce privește cuplul.

Unii sunt curajoși și iși arată înțelepciunea de a căuta și descoperi noi și noi teritorii.  Acești curajoși au răspuns provocării de a face un weekend departe de sunetul și așteptările orașului. Și-au lăsat pentru două zile celelalte roluri pe pauză  și au ales să afle despre cum se poate dezvolta identitatea  cuplului. Și aventura a început! Începutul poate că a fost mai timid. Timid, maxim prima oră căci, destul de repede am realizat cu toții că ne asumăm prezența, viața și deciziile și am creat conexiune autentică. Am vorbit despre  cum, fără să ne dăm seama, urmăm modele de relaționare care nu ne sunt de folos în cuplu, despre etapele diferite ale iubirii, despre cum putem accepta diferențierea dintre  Eu și Tu ca mai apoi să facem un nou Noi, re-romantizarea relației și multe altele.  Bineînțeles, nu a fost doar atât. A fost mult mai mult și mult mai intens în simțire si emoție. Știți cum se spune: „Încercând să explici își pierde din esența”.

Am să mă opresc din poveste și vă las să vedeți câteva poze care, sper că vă vor determina să fiți la fel de curajoși și înțelepți încât să vă înscrieți la o altă sesiune a cuplurilor, departe de celelalte roluri.

Vă îmbrățisez cu drag și vă aștept să construim noi și noi conexiuni!