Ce putem face în vremuri de izolare socială?!

   Perioada aceasta este cu siguranță cea mai grea traită de genarații întregi de până acum. Cu siguranță, bunicii noștrii- care îi mai avem- își aduc aminte și de alte perioade poate la fel de dificile. Pentru noi însă, cu siguranta este o scoatere din zona de confort îngrozitor de brutală și de dificilă, iar asta nu poate decât să ne ducă spre stări de anxietate și depresie. Ce putem face?

Cristine Padesky doctor și psihoterapeut în cadrul- National Insitute for the Clinical Application of Behavioral Medicine, spune că  în perioada aceasta este foarte important să setăm o limită de informare din media. E suficient să verifici datele o dată sau de două ori pe zi.

Este important să rămânem ancorați în prezent, aici și acum, să nu rămânem preocupați în mod obsesiv de ceea ce am pierdut ci mai de grabă să ne gândim la ce câștigăm și pentru ce suntem recunoscători.

Poate putem da frâu liber creativității și încercăm să facem activități noi cu familia, să petrecem un altfel de timp și cu altă calitate. Gάspάr Gyӧrgy spune în cartea sa- Spatiul dintre noiCei mai mulți dintre noi cred că o relație însemnă doi oameni care interacționează. Noi sugerăm că relația semnifică doi oameni și spațiul dintre ei. Spațiul dintre doi oameni este un câmp energetic ce curge între ei. Și felul în care doi oameni au grijă de Spațiul dintre ei determină calitatea relației lor…..Spațiul dintre noi se află exact acolo unde ne recăpătam senzația de Viață Desăvârșită și bucurie deplină.”Acum e momentul cel mai prielnic pentru a construi un astfel de spațiu!

O parte din noi sigur avem posibilitatea de a ieși pe balcon să respirăm o gură de aer, alții au curte sau chiar sunt înconjurați de natură în jurul casei- este foarte benefic pentru anxietate si deprese, e timpul să învățăm să fim cu noi, să facem mindfulness.

Ron Siegel spune ca sunt cateva aspect care trebuiesc luate în calcul: toți suntem speriati și cu totii suntem în aceeași oală, toti avem aceeași nevoie de control al vietii, iar această situație este favorabilă din punct de vedere al introspecțiilor și a reîntoarcerii la sine. Acum e momentul să ne dezvoltăm toleranța la incertitudine, să fim atenți la cum ne simțim expusi incertitudinii, ce simțim în corpul nostru atunci când suntem atenți la el și să verificăm ce emoții sunt adăpostite în corp, să le lăsăm să ne învețe ceva nou despre noi.

Îngrijorarea este parte din noi și la un anumit nivel este sănătoasă până în punctul în care ne dezechilibrează viața. Echilibrul constă în a face activități care ne dau sentimental de placere și de apropiere. Și dacă până acum eram mai mult pe drumuri și viața avea un mare grad de agitație și de activități înafara familiei și a oamenilor dragi, acum este momentul pentru a readuce acel echilibru emoțional. Suntem ființe sociale și izolarea cu siguranță  ne face să ne simțim copleșiți, dar să nu uităm că avem la îndemână tehnologia și ne putem folosi de ea astfel încât să micim spațiul dintre noi.

Practicați amânarea îngrijorărilor. Atunci când deveniți iar conștienți de izolare, reamintiți-vă că erați în mijlocul jocului cu fiul sau fiica dumneavoastră sau a alte activități, trăiți momentul și spuneți-vă: ”voi face loc gândului acesta mai târziu” și continuați-vă activitatea fiind prezenți întru totul.

Creați o agendă a activităților zilnice pe care să le faceți în casă, astfel încât să vă mențineți mintea ocupată! Vă dau câteva exemple care poate vă vor fi de folos:

Jucați-vă cu animalele de companie;

  1. Deschideți fereastra și respirați adânc și abdominal câteva secunde, poate chiar veți auzi câteva păsări în propiere;
  2. Desenați, pictați….e timpul pentru copilul interior!
  3. Faceți poze și poate vă aduceți aminte că e timpul să vi le aranjați în albumele photo sau chiar în calculator. Faceti un nou album de poze cu momentele pe care le traiți în interiorul casei voastre, a spațiului intim și veți râde sau zâmbi atunci când totul va reveni la ”normal”;
  4. Începeți să scrieți o carte. Am prieteni care știu sigur că au astfel de veleități și ar profita de aceste momente;
  5. Citiți o carte. Sigur aveți câteva care vă așteaptă de o bună bucată de vreme. Eu una, am o lista întreagă;
  6. Începeți un proiect în casă. Veți găsi multe idei pe internet. Stând în casă de câteva zile sunt sigură că ați descoperit un raft sau chiar mobilier care considerați că ar arăta mai bine în altă culoare- dacă veți avea nevoie de material și drept urmare să ieșiți.. e necesar să folosiți mănuși și mască. Nu uitați de ele!;
  7. Croșetați- peste câteva luni sigur veți avea nevoie de fular sau pulover;
  8. Meditați;
  9. Rugați-vă;
  10. Reflectați la viața voastră și la ce schimbări vreți să aduceți în ea;
  11. Încercați exerciții de relaxare;
  12. Practicați yoga;
  13. Faceți exerciții folosindu-vă de programele de pe internet;
  14. Râdeți! Scoateți așii din mânecă și notițele cu cele mai bune glume adunate în timp;
  15. Plângeți! Uneori, în propria noastră intimidate este cel mai bun panaceu!
  16. Cantați!
  17. Strigați! Sigur nu vine vecinul aflat în carantină să vă bată la ușă J
  18. Ascultați muzica! Poate chiar veți descoperi ceva nou în domeniul asta;
  19. Ascultați un podcast;
  20. Faceți o baie lungă, aia după care tânjiți de mult și creați-vă un ritual nou. Va fi suficient timp de stat în casă și de profitat după aceste băi lungi. Vor fi vremuri când veți tânji după ele;
  21. Aveți grijă de corpul vostru;
  22. Ajutați-vă vecinii vârstnici cu câteva cumpărături;
  23. Faceți liste cu motive pentru care sunteți recunocători, cu calitați- ale voastre și acelor dragi;
  24. Încercați rețete noi. La sfârșitul perioadei de distanțare socială veți fi profi deja și veți pregăti masa pentru prietenii pe care nu i-ați văzut în persoană, sărbătorind îmreună viața!
  25. Stabiliți-vă noi țeluti;
  26. Stabiliți un nou buget;
  27. Faceți-vă planuri pe următorii ani;
  28. Învățați ceva nou- o limbă noua, o tehnică nouă de DIY;
  29. Contactați prieteni vechi cărora nu le-ați scris de multă vreme;
  30. Tineți un jurnal! Va fi de mare folos după ce totul se va fi terminat să vedeți cât de curajoși ați fost în perioada aceasta grea.

Adăugați voi noi lucruri și activități la această lista!

Să ne revedem cu bine și sănătoși!

Limite și așteptări în doi..?!

Așteptări și limite în doi…?!

Alain De Button, autor britanic, spune că la o primă întălnire, cel mai sănătos ar fi să ne descriem modul în care suntem autentici iar asta vine cu a ne spune și așteptările legate de o viitoare relație. Dar câți dintre noi facem oare asta? Câți dintre noi ne spunem așteptările pe care le avem de la relațiile romantice?

Donald Baucom, un profesor de psihologie la Universitatea din North Carolina, care a studiat așteptările cuplurilor o perioadă lungă de timp, spune că primim ceea ce cerem. Asta presupune că atunci când avem așteptări și mai ales știm ce limite avem, cerem în mod adecvat de la partener. Faptul de a ști despre mine că am nevoie de mai multă afecțiune mă determină să cer și să nu accept un altfel de tratament sau, mă determină, dacă nu am un partener deja, să caut unul care îmi poate satisfice nevoia de afecțiune.

Realitatea este că relațiile de cuplu sunt un construct, după  ce perioada de îndrăgostire se finalizează, iar contruirea lor vine din a ne comunica limitele și implicit așteptările, din a fi onest față de sine și față de partener, iar asta numesc terapeuții ”relații suficient de bune” și nu relații perfecte, căci știm că este o așteptare irealistă.

Relațiile ”suficient de bune” sunt cele în cadrul cărora avem așteptarea de a fi tratați cu afecțiune, căldură, iubire și respect. Sunt cele în care abuzul emotional, manipularea și alte comportamente indezirabile nu sunt acceptate, iar loialitatea partenerului nu este negociabilă!

Bineînțeles, asta nu înseamnă că aceste relații sunt lipsite de conflicte și furtuni. Conflictele sunt cele care pot aduce dezvoltarea relației. În astfel de momente putem învăța despre toleranță și limite.

Gottman, de care vă spuneam și în articolul precedent (”Cuplurile fericite nu se nasc astfel, ci devin: cum construim fericirea în cuplu”), în The Sound Relationship House, descrie relația suficient de bună ca pe o prietenie bazată pe respect, încredere reciprocă, o viață sexuală satisfăcătoare și mai ales pe o gestionare a conflictelor în mod constructiv ceea ce înseamnă că pot ajunge la un compromis mutual, că pot repara conexiunea emoțională fără pierderi majore. Aceste cupluri își acceptă diferențele, visele partenerului și împărtășesc aceleași percepții despre educația copiilor, despre ceea ce înseamnă familie și viața în doi.

Astea sunt așteptările pe care e bine să le manifestăm, să le descriem și să le punem pe wall-ul vieții în doi și nu să acceptă mai puțin că poate poate primim ceva, cât de puțin! Nu uitați că viața de cuplu se construiește și nu este un dat al sorții!

Când, la muncă, treci de la profesional (și) la personal

   Se spune că 80% din viață ne petrecem cu colegii de muncă, înconjurați de oameni cu care am creat relații și am construit inevitabil un istoric cu bune și cu rele, cu ușor și greu. O astfel de realitate nu poate duce decât la avea sentimentul de familiaritate față de coleg sau colegă și, după cum spun terapeuții de cuplu, căutam familiaritatea inconștient atunci când suntem în căutarea partenerul de viață.

O astfel de situație crește posibilitatea de a crea o relație romantică, aparent simplă, care trece poate mai repede prin stadiile de curtare obișnuite în altfel de contexte.

Ei bine, și dacă o astfel de situație devine reală și vă îndrăgostiți de un coleg? Ce este de făcut? Cum verificați dacă aceste sentimente sunt reciproce? Care poate fi un comportament adecvat astfel încât să nu fie periclitată eficiența sau relația de colegialitate? Cum percep ceilalți colegi această relație? Sunt câteva întrebări care pot aduce în plan prezent câteva temeri și poate un dezechilibru al echipei de lucru.

Poate nu veți primi neapărat răspunsuri la aceste întrebări, dar cu siguranță veți găsi câteva pont-uri utile în acest articol.

Să începem cu faptul că, poate cel mai bine este să nu faceți publică relația. Cel puțin pentru început. Nu vă grăbiți să postați pe peretele rețelelor de socializare sau să faceți o ședință cu întreaga echipă pentru a anunța relația proaspăt întocmită. Relațiile sunt foarte fragede în aceste etape de început, iar în cazul în care nu funcționează, veți fi puși în situația de a da explicații, pe care, într-un alt context poate nu ați face-o.

Rămâneți discreți și păstrați o atitudine profesională. Relațiile înseamnă și manifestarea afecțiunii, a jocului și flirtului, dar într-un mediu intim și relaxant. Păstrați această intimitate pentru orele de după program. Cu siguranță, în momente de decizii și muncă în echipă nu ați dori să simțiți ochii colegilor judecând sau analizând reacțiile fiecăruia dintre voi. În anumite situații chiar să fiți judecați prin prisma acestei relații și nu prin calitățile profesionale pentru care ați fost angajat.

Pentru a vă asigura că relația este în siguranță în fața unor astfel de momente, încercați să stabiliți un set de reguli și limite comportamentale în cadrul orelor de program. Cu siguranță asta vă va mai reduce din aburii iubirii, dar este necesar ca de la bun început astfel de reguli să fie clare și stabilite. Astfel, poate chiar vă va ajuta să nu luați personal o reacție a partenerului menită să ascundă flirtul sau afecțiunea. Oricum întâmpinăm în mod obișnuit dificultăți în a înțelege că nu trebuie să luăm personal         feedback-urile sau discuțiile contradictorii din cadrul job-ului, de ce să vă mai adăugați încă câteva greutăți?

Asigurați-vă că ați citit regulamentul firmei și că înțelegeți termenii acesteia. Nu există lege care să interzică astfel de relații, dar politica firmei poate prevedea astfel de reguli. Un drum în cadrul departamentului de resurse umane v-ar ajuta eventual, pentru a clarifica neclaritățile, asta, bineînțeles dacă relația a devenit serioasă și sunteți siguri că doriți să vă asumați conștient această etapă.

La fel, în intimitatea relației vă va putea fi de folos un set de reguli și limite stabilite de comun acord. Un astfel de regulament intern al relației vă poate scuti de interpretări eronate sau de discuții inutile după orele de program.

Cel mai important, este faptul că relațiile nu au final fericit întotdeauna. Dacă vă despărțiți? Cum veți proceda? Care va fi modul cel mai potrivit de a vă relaționa?

Un alt sfat ar fi să nu folosiți adresele de email ale firmei pentru a vă comunica nevoile emoționale sau lista de cumpărături. Se pot întâmpla accidente în care să vă împărtășiți în grupul de email al colegilor, cuvinte de alint sau declarații de dragoste pe care nu vreți să le vadă întreg biroul. Astfel, aveți grijă la intimitate folosind doar acea parte din tehnologie care nu vă poate periclita imaginea.

Așezați-vă la masă cu mintea și sufletul astfel încât să creați o listă pentru argumente pro și contra în ceea ce înseamnă relații romantice cu unul din colegii dumneavoastră. Intuiția poate juca un rol important. Când aburii iubirii se resimt, poate apărea un văl de care să nu mai puteți vedea realitatea așa cum e, iar atunci este momentul oportun pentru a vă asculta intuiția. Este sau nu colegul/colega acel candidat pentru o relație stabilă, sau nu?

E important să cântăriți toate aspectele astfel încât să știți ce anume vă asumați pe termen lung. Din anumite puncte de vedere, o astfel de relație poate fi un bonus pentru dumneavoastră. Cât de plăcut poate fi să faceți ceea ce vă place, atât de aproape de persoana pe care o iubiți?

Statistic vorbind, sunt șanse de 50% ca aceasta să funcționeze, dar nu neglijați nici celelalte 50% care pot fi în defavoarea dumneavoastră. O relație nefuncțională la locul de muncă poate lăsa în urmă un dezechilibru și o expunere în fața colegilor pe care să nu o fi vrut neapărat.

Nu știu unde duce drumul meu, dar merg mai bine când te țin de mână!

 

Ce ați spune dacă aș afirma că relația perfectă nu există? Dar mai ales dacă aș spune că nu există: ”Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”, ei bine, cel puțin nu așa cum am fost învățați până acum că există.

Poate că într-o lume a  educației emoționale primite încă din clasele mici în care să fim învățați despre propria fericire și mai apoi despre importanța și rolul relațiilor, am descoperi cu adevărat ce semnifică fericirea în relații. Generații întregi am fost crescuți prin a avea așteptări irealiste de la partener, prin a pune în spatele celuilalt fericirea noastră în mod constant, ca și cum, partenerul ar avea un rol doar de a bine-dispune și nu de… partener.  Câți dintre noi și-au pus problema cunoașterii în aria relațiilor romantice? Câți dintre noi, ne-am gândit să ne informăm cu privire la ceea ce determină succesul unei relații. Eu sincer, poate nu aș fi aflat dacă eșecul relațiilor nu mi-ar fi bătut la ușă. Dar cu siguranță mi-ar fi fost de ajutor un ”ghid” emoțional. Oare nu am putea evita astfel de etape dacă am avea curiozitatea de a afla ce presupune succesul relațiilor și de a căuta un ghid?

Ce minunat ar fi fost dacă cineva ne-ar fi învățat cum să ne exprimăm nevoile asertiv, cum să comunicăm eficient începând prin a fi învățați cum să ascultăm activ, să oglindim, să validăm – chiar dacă nu suntem de acord cu partenerul, doar să înțelegem punctul lui de vedere legat de o situație, să empatizăm, să gestionăm conflictele într-un mod sănătos si mai ales fără să lezăm atunci când suntem în conflict. Abilități relaționale foarte sănătoase pe care mulți nu le cunoaștem.

De ce am învăța să ne dezvoltăm în relații sau de ce am învăța să ne dezvoltăm abilitățile relaționale? Cred că cel mai simplu răspuns ar fi pentru a fi împliniți.

Studiile longitudinale au demonstrat faptul că relațiile pozitive sunt cele care ne fac fericiți. Relațiile apropiate, mai mult decât faima sau banii, sunt cele care au menținut oamenii de-a lungul vieții fericiți. Acele legături au fost cele care au protejat oamenii de dezamăgiri, au ajutat întârziind tulburările mintale și sunt cei mai buni predictori ai unei vieți lungi și fericite, mai buni decât IQ, clasa socială sau genele ADN.

Credeți-mă, astfel de relații nu se clădesc din simplul fapt că ”simt” că este aleasa/alesul sau intuiesc în vreun fel cum anume să fiu bun și iubitor/iubitoare în relații. Dintr-un astfel de raționament apare acel mit: ”Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!”.Image result for impreuna

Stan Tatkin spune că mai devreme sau mai târziu toți suntem câteva momente nesuferiți. Ceea ce ne face să nu reuși

m în mod constant să ne păstrăm starea de calm față de partener. Nu suntem antrenați pentru a răspunde constant cu asertivitate sau pentru a nu intra în defensivă atunci când ne simțim criticați. Uneori, din potrivă, răspundem răutăcios în mod conștient datorită modului în care am fost învățați să reacționăm în experiențele anterioare sau la gândurile negative care roiesc în mintea noastră de multe ori haotic.

Am stabilit că nu am fost învățați cum să reacționăm de mici la astfel de situații, și atunci cum ar fi cel mai bine să facem, m-ați întreba. Cum se construiesc relațiile pozitive?

Relațiile au nevoie în primul rând de intenționalitate, de a mă asigura că în mod conștient îmi ”programez” discuția cu partenerul: ”Acum ar fi un moment bun pentru mine să discutăm. Crezi că ai timp să vorbim despre asta?”  Au nevoie de a păstra tonul respectuos în discuție și mai ales de a conștientiza că e nevoie să știu cum anume să reacționez atunci când simt că devin răutăcios sau lezez interlocutorul.

Ce putem face?

  1. Câțiva dintre noi, de fapt generații întregi, am fost destul de ghinioniști și nu am primit acea educație emoțională care te învață cum anume să gestionezi emoțiile. Informațiile din cartea lui Daniel J. Siegel – ”Creierul copilului tău”, pe care cu siguranță le-ați parcurs de când cu paginadepsihologie.ro, sunt de folos adulților și în viața vor. Vă reamintesc doar câteva din acele informații: integrarea emisferelor cerebrale – dacă partenerul este supărat, ”conectează-te mai întâi emoțional, emisferă dreaptă la emisferă dreaptă”, identifică pentru a rezolva: ”când emoțiile intense, ale emisferei drepte au scăpat de sub control”, ajută-ți partenerul/copilul să ”spună povestea despre ce îl supără. În acest fel, el își va folosi emisfera stângă pentru a înțelege experiența și a se simți mai în control”.
  2. Modul în care oferim răspuns/feedback este foarte important. Nimeni nu a învățat vreodată dacă a fost agresat, iar pentru a avea o eficiență, e important chiar să plusăm mai întâi pe ceea ce este ok și mai apoi să numim direct comportamentul care este deranjant. Cuplurilor adesea le spun că o formulă de genul: ”Pe mine mă supără atunci când tu faci asta” – uiți să duci gunoiul, îmi răspunzi greu la telefon,etc. –  poate face minuni uneori.
  3. Conștientizarea modurilor de a reacționa și relaționa în anumite situații și treptat să învățăm altele eficiente. Îmi aduc aminte de o întrebare simplă, dar plină de răspunsuri, experimentată în cadrul unui curs: ”Cum ai fost învățat să-ți iei la revedere?”. De aici puteți generaliza cât vă permite imaginația: cum ai fost învățat să iubești, cum ai învățat să rezolvi conflicte, etc.
  4. Evitarea celor patru călăreți ai apocalipsei descriși de soții Gottman – CRITICISMUL, DISPREȚUL, DEFENSIVITATEA, ÎMPIETRIREA.
  5. Să învățăm să ne gestionăm conflictele, atât cele interioare cât și cele cu partenerul sau persoanele de referință. De fiecare dată când fac referire la compromis mă duc cu gândul la un citat care întreabă: ”vrei să ai dreptate sau să ai o relație bună?”. Este  important să înțelegem că a face compromis, a învăța să le facem, este în favoarea relației și a sănătății noastre mintale.

Veți spune că nu este atât de ușor și vă dau dreptate. În teorie toate par așa, greul vine atunci când ne aflăm în relații, când partenerul ne apasă toate butoanele, iar noi treptat avem datoria față de noi mai întâi de a ne autodepăși, de a deveni mai buni în relaționare și de a crește alături de partener. Adevărul gol goluț este că tot prin iubire CREȘTEM! Și vă mai las cu un adevăr care îmi place mult: „Nu știu unde duce drumul meu, dar merg mai bine când te țin de mână.” — Alfred de Musset

 

De ce este bine să avem așteptări și să punem limite în relații?

 

Alain De Button, autor britanic, spune că la o primă întălnire, cel mai sănătos ar fi să ne descriem modul în care suntem autentici iar asta vine cu a ne spune și așteptările legate de o viitoare relație. Dar câți dintre noi facem oare asta? Câți dintre noi ne spunem așteptările pe care le avem de la relațiile romantice?

Donald Baucom, un profesor de psihologie la Universitatea din North Carolina, care a studiat așteptările cuplurilor o perioadă lungă de timp, spune că primim ceea ce cerem. Asta presupune că atunci când avem așteptări și mai ales știm ce limite avem, cerem în mod adecvat de la partener. Faptul de a ști despre mine că am nevoie de mai multă afecțiune mă determină să cer și să nu accept un altfel de tratament sau, mă determină, dacă nu am un partener deja, să caut unul care îmi poate satisfice nevoia de afecțiune.Image result for relații romantice

Realitatea este că relațiile de cuplu sunt un construct, după  ce perioada de îndrăgostire se finalizează, iar contruirea lor vine din a ne comunica limitele și implicit așteptările, din a fi onest față de sine și față de partener, iar asta numesc terapeuții ”relații suficient de bune” și nu relații perfecte, căci știm că este o așteptare irealistă.

Relațiile ”suficient de bune” sunt cele în cadrul cărora avem așteptarea de a fi tratați cu afecțiune, căldură, iubire și respect. Sunt cele în care abuzul emotional, manipularea și alte comportamente indezirabile nu sunt acceptate, iar loialitatea partenerului nu este negociabilă!

Bineînțeles, asta nu înseamnă că aceste relații sunt lipsite de conflicte și furtuni. Conflictele sunt cele care pot aduce dezvoltarea relației. În astfel de momente putem învăța despre toleranță și limite.

Gottman, de care vă spuneam și în articolul precedent (”Cuplurile fericite nu se nasc astfel, ci devin: cum construim fericirea în cuplu”), în The Sound Relationship House, descrie relația suficient de bună ca pe o prietenie bazată pe respect, încredere reciprocă, o viață sexuală satisfăcătoare și mai ales pe o gestionare a conflictelor în mod constructiv ceea ce înseamnă că pot ajunge la un compromis mutual, că pot repara conexiunea emoțională fără pierderi majore. Aceste cupluri își acceptă diferențele, visele partenerului și împărtășesc aceleași percepții despre educația copiilor, despre ceea ce înseamnă familie și viața în doi.

Astea sunt așteptările pe care e bine să le manifestăm, să le descriem și să le punem pe wall-ul vieții în doi și nu să acceptă mai puțin că poate poate primim ceva, cât de puțin! Nu uitați că viața de cuplu se construiește și nu este un dat al sorții!

 

Mituri despre terapie. Prin ce scuze și explicații își ascund românii teama de psihoterapie?

 

Uneori ne convingem că e suficient să citim o carte și astfel cunoaștem metehnele educației, să credem că știm mecanică doar asistând la ”operația” motorului mașinii personale, că avem cunoștințe de medicină și drept urmare, suntem abți în a ne autodiagnostica și mai ales a ne vindeca.

Am citit de curand un articol al soților Gottman care vorbesc  despre miturile dezvoltate în jurul terapiei și despre rolul și importanța ei (https://www.gottman.com/blog/therapy-isnt-something-ashamed/).

”Cei care apelează la terapie sunt slabi și instabili”

Suntem tentați să credem astfel de afirmații fără a pune sub semnul întrebării sau a revenii asupra lor cu propriile noastre concepții și chiar experiențe cu ajutorul cărora putem face o evaluare personală a lor. Istoria noastră de viață este marcată de un trecut în care educația funcționa pe principii deloc sănătoase, de genul celor ca ”pentru că așa vreau eu!”, ”bătaia e ruptă din rai”, etc.

Asfel de concepte, fără să ne dăm seama s-au instalat în mintea noastră și uneori, la fel, fără a ne da seama, deși am citit și ne-am documentat, ne determină să reacționăm nu tocmai sănătos în contexte de viață diferite. După o astfel de perioadă, nu putem considera în mod realist și pragmatic că avem o educație adecvată. Asta duce spre a face pași tot mai deși în a ne dezvolta prin metode noi de educație, dezvoltare personală, bazate pe știință și cercetări.

Puțini dintre noi cunoaștem cercetările lui Michael Tomasello. Un experiment care a captat atenția în ceea ce privește comportamentele copiilor  în care a evidențiat faptul că aceștia sunt buni în mod natural. El a spus: ”De la primul pas, primul cuvânt și de la a devenii ființe culturale, copiii sunt în mod natural de ajutor și cooperanți” sau alte teorii conform cărora ne naștem integrii, cu toate abilitățile necesare, dar care pe parcurs, prin limitări educaționale sau sociale, copilul își dezvoltă un sine fals menit să mulțumească părinții sau alte peroane de referință. Plusând astfel pe concretizarea unui sine fals și nu a unuia autentic care să descrie personalitatea unică și minunată a copilului.

Este doar un exemplu de studiu de 30 de ani, ca cel al lui Michael Tomasello, care poate să dezmintă ideea de a fi ”slab” sau ”instabil” apelând la terapie. Sub lumina unui singur studiu, aș spune că a apela la terapie este curajul de a înțelege, de autodepășire și mai ales de a pune sub semnul întrebării ceva ce ni s-a prezentat cândva ca adevăr suprem. Sunt sigură că în prezent tot mai mulți părinți au renunțat la concepția de ”bătaia e ruptă din rai” și asta și pentru că între timp, psihologia a adus în prezentul nostru conceptul de ”disciplină pozitivă” și metode de parenting.

Un argument mai simplist în favoarea terapiei ar fi un proverb african care spune să nu ceri o cămașă omului dezbrăcat, iar terapeutul este cel care chiar poate oferi după atât de mulți ani de formări și terapii făcute, uneori chiar ca și client la rândul lui.

”Terapia se focusează doar pe copilărie”

Psihologia ultimilor ani a adus în plan prezent oarecum Gestalt terapia a cărui preocupare este de ”aici și acum” și care se focusează în spațiul de siguranță al terapiei pe prezent, atât de prezent încât se folosește de situația concretă și resimțită din relația terapeutică creată: ”cum te simți acum, când vorbești despre…?”

E adevărat că părți și fragmente ale terapiei vor duce și spre copilărie, căci revenind la modele și la primul argument, am fost învățați de către părinții noștri sau de către generațiile trecute să fim rigizi și ba mai mult, de primele noastre relații romantice – acelea naive și aparent fără importanță – că normalitatea relațiilor cuprinde și abuzul (de orice natură ar fi), că suntem vinovați de deciziile proaste din trecut care ne vor urmării toată viața și care ne vor pedepsi neîncetat. Toate acestea ne determină să ne poziționăm pe rol de victimă și ne sunt sfori ce ne mențin în trecut.

Psihologia ultimilor ani, a adus noutăți prin terapii de scurtă durată. Iar acest fapt, mă duce spre un alt mit, cel al: ”terapia durează toată viața sau cel puțin, mulți ani”.

Frecvența ședințelor și durata este în mâinile celui care apelează la terapie. Este o responsabilitate asumată care ghidează eficiența terapeutică. Este posibil ca scopul terapeutic să fie atins în două sau trei ședințe, iar marcarea finalului ședințelor să fie ușor observabile punând în aplicare instrumentele învățate destul de repede.

Sunt persoanele care ar putea considera ”că lupta lor nu este atât de grea încât să meargă în terapie„ – un alt mit resimțit.

E posibil să fim tentați să ne comparăm problematicile sau luptele cu cei care trăiesc contexte de viață foarte dificile. Ei bine, contextul nu este același iar pentru cel care simte o luptă mai ușoară,  poziționarea pe același plan nu ar face decât să minimalizeze o luptă care acum, poate fi trimisă în ”liniștea” uitării dar care poate reveni ulterior ca o avalanșă a dramelor. Și atunci, de ce să nu încercăm poate chiar acele două, trei ședințe acum și să remediem mai repede decât să așteptăm avalanșa?!

În egală măsură, asumând responsabilitate față de propria cunoaștere, se poate continua terapia pe o perioadă îndelungată, încercând să descoperi într-un mod mult mai profund gânduri și concepte care te definesc într-o oarecare măsură, dar care nu-ți mai sunt de folos în prezent.

 

”De ce să merg în terapie? Mai bine vorbesc cu familia și prietenii!”

Bren Brown descrie în câteva pasaje din cărțile sale câteva situații în care simplul sfat din partea unui prieten sau membru de familie nu ne este de folos.

  1. Prietenii care se simt la fel de rușinați ca și tine atunci când îți aud povestea, nu fac decât să-ți confirme cât de ”oribil” te-ai comportat, apoi, poate chiar urma o tăcere stânjenitoare urmând să consolezi tu prietenul.
  2. Îți pot răspunde prin simpatie – ”îmi pare atât de rău pentru tine!” și nu prin empatie – ”Înțeleg, sunt alături de tine! Mi s-a întâmplat și mie!” Și toate astea fiind urmate de un taifun al rușinii devenind cu adevărat letal.
  3. Poate pentru unii prieteni ești un exemplu absolut de prețuire de sine și de autenticitate. În astfel de cazuri, aceștia ar fi ultimii pe lista ta atunci când ai nevoie de înțelegere, ei se vor simți dezamăgiți de imperfecțiunile tale, chiar mai mult decât te simți tu.
  4. Prietenii care se simt atât de inconfortabil în fața vulnerabilității tale încât te vor mustra imediat: ”Cum ai putut să faci asta? La ce te gândeai?” sau vor încerca să dea vina pe altcineva: ” Cine era tipul acela? Vom avea grijă de el!”

”Terapia nu merită banii”

Așa cum plătim un serviciu medical sau cele de înfrumusețare, la fel, putem identifica importanța terapiei în viața noastră. Cu atât mai mult cu cât impasul resimțit aduce modificări substanțiale în viața noastră, pe arii diferite de activitate. Igiena mentală este la fel de importantă ca cea fizică!

” Terapeuții sunt de folos doar dacă au trăit sau experimentat aceleași dificultăți cu tine”

Emil Cioran spunea cândva: „Arta de a fi psiholog nu se învață, ci se trăiește și se experimentează, deoarece nu exista un complex de canoane care să-ți dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferențiale ale vieții sufletești.” Cândva eram tentată să cred, dar complexitatea trăirilor este atât de vastă încât ar fi imposibil de curins.

Empatia este cea care introduce terapeutul în lumea clientului, chiar dacă acesta nu a trait exact aceeași experiență. Iar experiențele, chiar dacă ar fi asemănătoare sau identice, trăirile și percepțiile pot fi mult diferite.

Emil Cioran totuși avea o urmă de adevăr. Faptul că o persoană este formată în domeniul sănătății mintale, nu înseamnă că nu are parte de propriile lupte interioare sau că are răspunsul la toate întrebările. Și terapeuții sunt oameni!

Sper că am reușit să disip parte din mituri și mai sper că dacă ai nevoie de ajutor, dacă ai nevoie de ghidare într-un domeniu al vieții în care întâmpini dificultăți și care te preocupă, să apelezi la terapie!  Îți va oferi oportunitatea de a explora propriile gânduri, emoții și acțiuni și te va ajuta să te cunoști la un nivel mult mai profund, ceea ce îți va aduce modificări substanțiale în toate ariile.

 

Povestea din oglindă

Povestea din oglindă             

 Abandonul are multe forme. Deși termenul face trimitere la o separare fizică, există și  o separare emoțională, mai puternic resimțită uneori. Ca definiție, este perceput ca pierderea unei conexiuni sau apropieri emoționale care în prezent nu mai există. Persoana care se luptă cu abandonul prezintă teama de a rămâne singură. Ajunge să creadă că e menită să rămână singură, iar relațiile sunt dificile, pline de frustrare și construite din nesiguranțe și temeri. Cel mai frecvent, abandonul emoțional apare în perioada de dezvoltare timpurie, în copilărie, iar conceptele formate au o voce plină de limitări: ”Nu este bine să greșești!”, ”Nu este bine să-ți arăți emoțiile!”, ”Nevoile tale nu sunt la fel de importante ca ale celor din jur!”, ”Orice ai face nu este sau nu ești suficient de..” (bun/bună, frumoasă/frumos, inteligent/inteligentă, etc.), ”Toată lumea mă părăsește”, ”Lumea nu este un loc sigur”. În timp, vocea interioară a copilului devine critică și veșnic dojenitoare și motorul existenței, chiar al auto-profeției.

… ”Când eram adolescentă, eram singură (lumea fugise, fiecare cu drumul lui) iar situațiile grele, momentele de maximă criză erau manifestate în fața oglinzii. Ți se pare ciudat?!” Mi se adresase, fără a aștepta un răspuns în schimb. ”Știi de ce? Pentru că… nu mai rămăsese nimeni! Iar eu, eu sunt cel mai bun critic al meu.  După cum spuneam, în momentele de suferință maximă mă uitam în oglindă și când mă priveam, când reușeam să mă focusez pe imaginea fetei din oglindă… îmi venea să râd! Era penibilă, slabă de înger și îmi venea să țip la ea, dar nu o făceam. În schimb făceam glume răutăcioase pe seama ei.  Îi spuneam că așa merită, că nu e de mirare că toți și-au găsit drumul, că toți au abandonat-o. Știi ce îi mai spuneam?! Că nu e demnă de iubire, că dacă ar fi fost, ceilalți ar fi rămas lângă ea. Și continuam așa o perioadă de timp. Era interesant: eu criticam și ea rămânea înghețată, cu lacrimile prelinse pe obraz. Nu răspundea niciodată! În perioada aia, întâlnirile noastre erau destul de dese, dar după un timp am uitat de ea.
Între timp m-am maturizat. Am îmbătrânit și am trecut prin câteva momente grele. Știi vorba aia: Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce!?! Ei bine, cred că pe mine m-a supraestimat!
Stând în singurătatea mea după ultima lovitură mi-am dat seama că am nevoie de o îmbrațișare și, cum toți erau plecați, iar eu tot singură am rămas… am făcut ceva ciudat: m-am îmbrațișat singură. A fost plăcut, ciudat, dar plăcut! Să nu crezi că am fost chiar atât de singură! Erau  totuși oameni în jurul meu, dar îmi venea greu să le cer să mă îmbrațișeze. Cum aș fi putut cere așa ceva din senin? Nimeni nu face asta! S-a mai repetat de câteva ori și într-un final am înțeles că învățasem să mă accept și să mă iubesc! Cât de greu mi-a fost să învăț asta!
Acum că mă uit la trecut cu alți ochi, realizez cât de greu a fost. Atunci aș fi zis doar că asta e viața și că trebuie doar să supraviețuiesc. Că cel mai tare câștigă și rămâne în viața, drept urmare nu aveam timp de dulcegării de genul sau de a mă înțelege că trec prin ceva greu și că va trece, că nimic nu este pentru totdeauna. Atunci știam doar că este cel mai greu lucru pe care îl trăiesc și că trebuie să-i fac față și mâine.
Ei bine, prezentul, clar îmi convine mai mult. Acum chiar înțeleg că e bine să te mai și oprești, să te aduni și sa-ți acorzi timp să te ridici. Nu mori așa repede!
Si într-una din zile, una grea, dar nu ca celelalte momente grele, m-am reîntâlnit cu ea. Tot acolo, înghețată cu lacrimile prelinse. Îmi părea că mă așteptase. Adevărul e, că trecuse mult! Știi ce am făcut de data asta? Am rămas uimită până și eu… Am îmbrațișat-o!!!!! Pfu… era atât de înghețată în poziția aia de ghemuit încât am stat mult să o îmbrațișez, nu știu cât a trecut , dar mie mi s-a părut că a trecut foarte mult.
Nu i-am mai spus că o înțeleg, că îmi pare rău că i-am spus așa cuvinte grele în trecut, că acuzasem un biet copil care nu găsise metode de a se înțelege. Mi se părea de prisos, cu ce ar fi ajutat acum?! Cumva, simțisem că a înțeles din îmbrațișare și că ne-am iertat reciproc! E greu să te impaci cu tine, foarte greu! …”

Un dialog intern atât de mult exersat pe parcursul anilor a devenit o realitate puternic construită. Conștientizarea abandonului emoțional și acceptarea rănilor constituie primii pași. Treptat se dezvoltă încrederea în propriile capacități, autocritica se diminuează și face loc valorizărilor, aprecierilor și ulterior acceptării propriilor imperfecțiuni. Realitatea devine conștientă, iar autoevaluările mult mai pozitive. Lumea devine spațiul cunoașterii și autocunoașterii, relaționările interumane sunt stimulări și exerciții de a oferi și de a primi.

Să ne expunem cunoașterii prin a începe cu noi!

Cuplurile fericite nu se nasc astfel, ci devin!

 

Cel mai adesea, reținem ceea ce „NU avem voie” să facem, iar soții Gottman – un cuplu a cărui experiență s-a transformat în știință – au evidențiat câteva aspecte clare pe care e bine să le evităm. Astfel, după 30 de ani de cercetare, ei au descoperit predictorii divorțului (sau indicatorii de separare a cuplului). Toate aspectele sau modalitățile distructive de relaționare au fost structurate de acești cercetători în patru categorii, intitulate Cei Patru Călăreți ai Apocalipsei – CRITICA, DISPREȚUL, DEFENSIVA și ÎMPIETRIREA. Fiecare dintre ei cu un rol bine definit, de a induce distanțarea și, ulterior, separarea cuplului. Călăreții se infiltrează subtil, nu unul câte unul, niciodată în ordine, dar cu atât de multă putere, încât distrug sentimentul de siguranță și ridică ziduri între parteneri – astfel, fiecare ajunge a-și nega nevoia de conectare și iubire.

Adevărul este că avem nevoie cu toții de iubire, iar iubirea într-un cuplu nu este un

dat al sorții, ci o construcție. Cuplurile fericite nu se nasc astfel, ci devin! Factorii ce concură la construcția fericirii ilustrează câteva cerințe, pe care e bine să le cunoaștem:

Manifestați-vă admirația și aprecierea

Acestea două stau la baza antidotului pentru dispreț și consolidează terenul pe care se poate construi. Reamintiți-vă că, pe vremea când făceați primii pași în relația voastră, ați identificat nenumărate aspecte pozitive în celălalt. Acestea nu au dispărut odată cu trecerea anilor, doar că acum au rămas într-un colț al minții, de unde le puteți accesa la nevoie – trebuie numai să vi le amintiți. Vă poate fi de folos să concepeți o listă de mulțumiri față de partener: „Mulțumesc pentru cafea. A fost exact cum mi-o doream“; „Mulțumesc că m-ai ascultat, când ți-am spus cât de agitată mi-a fost ziua“; „Îmi place când ai grijă de mine și ești atât de atent(ă) la nevoile mele!“; „Mulțumesc că îți faci timp să discuți cu prietenii/familia mea!“.

Lista mulțumirilor poate fi oricât de lungă doriți, cu remarci cât se poate de simple și de sincere. Nu uitați că lucrurile mici valorează cel mai mult! Pentru a deveni un automatism benefic relației, încercați zilnic exercițiul aprecierilor – rostind minimum câte 5 în fiecare zi.

În zilele obișnuite, suntem atenți asupra detaliilor care ne deranjează, folosind un pilot automat pentru a funcționa și uitând că partenerul face și lucruri bune. Nu suntem perfecți, ceea ce înseamnă că sunt momente în care greșim și, poate, fără neapărat să vrem, rănim partenerul. Ceea ce mă duce la următorul punct.

Cereți iertare

Cuplurile fericite au învățat să-și recunoască propriile greșeli. A rămâne ancorați în realitatea imperfecțiunilor proprii (care de altfel ne face și unici, și autentici) e o condiție care stă la baza recunoașterii greșelilor. Fiecare este conștient de propriile defecte și, în mod cert, fiecare lucrează la a le șlefui sau a le gestiona. Iar asta presupune să alungăm negurii defensivității atunci când, în loc să ne cerem scuze sau iertare, urcăm pe scara mândriei, negând că am fi imperfecți și rănind partenerul fiindcă are cutezanța de a ne reaminti asta.

Image result for couples on the road

Brené Brown în ”Darurile imperfecțiunii spune că „atenția trebuie focalizată asupra emoțiilor negative, astfel încât acestea să nu fie reprimate sau exagerate. Atenția ne ajută să nu ne identificăm excesiv cu gândurile și cu sentimentele noastre, astfel încât să cădem pradă negativității“. Cu alte cuvinte, recunoașterea imperfecțiunilor duce la acceptarea lor și, implicit, la o relaționare sănătoasă cu partenerul.

Relațiile sănătoase, bazate pe respect reciproc, nu țin scorul dreptății. Atitudinea defensivă aduce critica partenerului, căci a avea tu dreptate înseamnă că celălalt sigur greșește, iar asta, după cum am văzut, ne duce către Călăreții Apocalipsei, descriși de soții Gottman. Călăreții – la rândul lor – duc spre mecanismele de apărare prin care iubirea este ținută la distanță.

Învățați să vă certați

Conflictele pot fi utile cuplului, atunci când partenerii cunosc rolul și mai ales modul lor de rezolvare. Nu evitați conflictele; ele vă pot oferi prilejul de a ajusta ceva ce s-a alterat treptat în regulile și valorile cuplului, o schimbare survenită în timp și căreia nu i-ați oferit atenție până atunci. Discutați câte o problemă pe rând și doar în momente de calm; nimic benefic nu poate rezulta dintr-o confruntare arțăgoasă. Deoarece nimic nu ajunge la urechile noastre, atunci când suntem criticați sau răniți. Dacă este necesar, puteți cere o amânare a discuției, până ce vă simțiți pregătit(ă), dar nu exagerați cu amânarea până când ajungeți la evitare totală. Dacă discuția cere o reprogramare, e bine să stabiliți o dată exactă și un loc anume (niciodată în dormitor!) – cel mai bine în aceeași zi.

Încercați să ascultați activ, astfel încât, atunci când oferiți un răspuns, acesta să se refere exact la cuvintele partenerului, fără adăugiri personale. Iată o regulă care vă va motiva să fiți cât se poate de atenți la cuvintele folosite. Să vedem un exemplu: „Dacă am înțeles corect, te deranjează atunci când nu sun să te anunț că voi întârzia la cină. Mai este ceva?“ Apoi, încercați să înțelegeți rațional ceea ce partenerul tocmai v-a transmis: „Înțeleg ce spui, acum are sens pentru mine“. Nu este necesar să fiți și de acord, ci doar să înțelegeți rațional mesajul. Drept consecință, veți avea chiar senzația că știți ce simte partenerul: „Îmi imaginez că simți furie“. Poate că nu veți „ghici“ chiar ce simte, dar asta vă va ajuta să-l determinați să-și deschidă sufletul și să exprime el însuși emoția care-l încearcă.

O asemenea conversație este un exemplu de relaționare pozitivă și de rezolvare eficientă a conflictelor. Drept urmare, într-o altă discuție contradictorie, nu veți reveni cu reproșuri privind trecutul și nu veți readuce în conflict argumente mai vechi, riscând să creați un vortex al certurilor fără sfârșit.

 

Recompensă și pedeapsă sau conectare emoțională?

Recompensă și pedeapsă sau conectare emoțională?

 

Când vorbim despre educație, e posibil să ne raportăm în mod greșit sau, pentru aceia care au apelat la știință – în mod învechit la ceea ce presupune. Cândva, în urmă cu mulți ani, B.F. Skinner, făcea experimente pe șoareci în ceea ce privește obținerea unor comportamente. Cercetările sale au evidențiat faptul că șoarecele învață destul de repede un comportament atunci când există o recompensă sau pedeapsă. Mai exact, șoarecele a învățat ce trebuie să facă pentru a obține mâncare sau ce trebuie să evite să facă pentru a nu primi un șoc electric. În termeni ai „educației”- și pun ghilimelele tocmai pentru că ceea ce presupune o educație în ultimii ani, nu mai conține acest sistem de recompensă și pedeapsă. Condiționările nu au făcut decât să ne mențină atenția pe ceea ce presupune pedeapsa, să construim tot mai multe pedepse pentru a determina copilul să facă ceea ce ne dorm noi. Dar dacă ar fi să ne gândim mai profund, poate astfel nu creăm decât un mic roboțel nu și o persoană aptă de a empatiza și a înțelege emoțiile celor cu care interacționează și implicit ale lui. Modul în care comunicăm este modul în care ulterior copilul stabilește atașamente. O comunicare plină de grijă și întâmpinare a nevoilor creează un atașament sănătos.

Au fost părinți care declarau că se simțeau într-o luptă continuă cu copilul lor, că simt că s-a creat o distanță prea mare pe care nu o pot reduce, că parcă este prea diferit de ceilalți copii.  Ceea ce aveau în comuni era tocmai acel sistem de recompensă și pedeapsă. Poate la fel cum va simți peste un timp, poate relativ de scurt, și mama a cărui copil a fost speriat de acel ”Moș Nicolae”, cum a fost în cazul mediatizat în săptămânile trecute, în care mămica, poate fără voie, dar cu siguranță cu efecte negative, încerca să-l sperie pe copil pentru a obține un comportament îmbunătățit la grădiniță. Sau poate multe alte cazuri de adolescenți care ajung să consume substanțe sau să dezvolte comportamente violente și bullying ( comportament repetitiv și intenționat de a agresa pe cineva care nu are puterea de a se apăra).

Un experiment care a captat atenția în ceea ce privește comportamentele copiilor a fost creat de psihologul Michael Tomasello în care a evidențiat faptul că aceștia sunt buni în mod natural. El a spus: ”De la primul pas, primul cuvânt și de la a devenii ființe culturale, copiii sunt în mod natural de ajutor și cooperanți” sau alte teorii conform cărora ne naștem integrii, cu toate abilitățile necesare, dar care pe parcurs, prin limitări educaționale sau sociale, copilul își dezvolta un sine fals menit să mulțumească părinții sau alte peroane de referință. Plusând astfel pe concretizarea unui sine fals și nu a unuia autentic care să descrie personalitatea unică și minunată a copilului.

Alte studii, mai recente ai ultimilor ani, au dezvoltat teoria integrării neuronale. Daniel J. Siegel vorbește, ca urmare a anilor de cercetare despre dezvoltarea armonioasă a celor două părți ale creierului. Partea stângă care se ocupă cu logica și organizarea gândurilor în propoziții și partea dreaptă care este responsabilă de emoțiile noastre. Integrarea celor două duce la armonizarea și funcționarea copilului, la reacții mult mai echilibrate. Lipsa integrării celor două arii este ușor de recunoscut: copilul se simte copleșit de emoții, se manifestă haotic și confuz, plânge, are accese de furie și agresivitate. Luând în calcul aceste studii, putem dezvolta cu mai mare ușurință o relaționare adecvată cu copiii și în egală măsură să creăm o comunicare menită să apropie părintele de copil. Tot ceea ce este necesar pentru a dezvolta o relaționare sănătoasă este deja în noi, doar trebuie să rămânem deschiși la a (re)învăța, la rândul nostru, de la cei mici.  Așadar, cercetările recente ne aduc în plan real și pragmatic câteva sugestii de relaționare:

  1. Ascultă cu dragoste și deschidere ceea ce copilul vrea să-ți transmită, iar apoi ajută-l să identifice emoția ”Cred că te simți dezamăgit(ă)/trist(ă)”, pe baza a ceea ce vă spune puteți să-l ajutați să descrie cât mai exact ceea ce s-a întâmplat, ceea ce i-a creat emoția. Cu cât există posibilitatea de a comunica deschis cu atât este mai ușor pentru el să ordoneze șirul evenimentelor și să-și integreze emoțiile adecvat.
  2. În loc de a vă folosi de o negație: ”Nu e frumos să..”, ajutați-l să găsească o alternativă pozitivă din punct de vedere al comportamentului –” crezi că ar fi mai bine dacă ai spune asta într-un mod mai politicos?”.
  3. Daniel Siegel folosește sintagma de: mișcă-l sau îl pierzi, ceea ce presupune să creați contextul în care să existe mișcare. Dacă este un copil mic puteți să-l provocați la joc precum mâța, fotbal, bătaie cu pernele chiar. Va fi distractiv și pentru dumneavoastră. Astfel se va crea o alianță prin joc și implicit deschidere spre dialog sau colaborarea cu dumneavoastră.
  4. Amintiți-le că emoțiile vin și pleacă. Dacă vă ajută, și copilul este suficient de mare pentru a înțelege, puteți folosi o comparație: emoțiile sunt ca niște musafiri pe care îi primim, interacționăm cu ei, iar la un moment dat vor pleca. Explicați-le că ele nu sunt permanente, că le simțim, le numim și la un moment dat se vor diminua sau chiar le vor uita. Puteți chiar, să-l ajutați să se proiecteze într-un viitor mai apropiat: ”Crezi că te vei simți la fel peste o săptămână/o lună?”. Analizați împreună simțirile, trăirile pe care le are și creați acea înțelegere e ceea ce simte. Un copil care se simte înțeles și mai ales acceptat, creează cu ușurință un portal emoțional spre dumneavoastră.
  5. Conflictele care se ivesc pot deveni ocazii de conectate la emoțiile copilului. Fiți deschiși la aceste momente, ele au funcția de a crea modele de relaționare, dacă dumneavoastră sunteți deschis în astfel de momente, oferiți suport emoțional și vă folosiți de integrarea celor două părți, cea logică și cea emoțională veți crea modele de relaționare adecvate! Acestea îi vor oferi suport pe viitor, mai ales în perioada adolescenței când impulsivitatea și dorința de apartenență la un grup de prieteni își vor face loc în prioritățile lor.

 

 

Romantic sau realist..?!

V-ați gândit vreodată serios la ce presupune echilibrul?! Îmi aduc aminte de un curs  de formare în cadrul căruia se vorbea despre cumpănă. Știți la ce mă refer? Acel exercițiu fizic de la ora de sport pe care profesorul ni-l cerea să-l facem cât mai bine. Niciodată nu m-am gândit în ce fel mă ajută sau în ce sens poate fi folosit la nivel metaforic. Ok, mă reîntorc la acel curs. Cumpăna era folosită ca exemplu pentru ceea ce presupune echilibrul. Mișcarea care o faci în momentul în care un picior îți este în aer iar măinile întinse în lateral…hm, măinile te ajuta să te menții deși vei avea momente în care vei înclina spre dreapta sau spre stanga cu posibilitatea de a te (re)echilibra. Ei bine, acele mișcări sunt echilibrul, acel circuit al mișcărilor în care te înclini, dar din care iți revi.

Acum că am stabilit în ce constă echilibrul, măcar din punctul meu de vedere, să trecem la câteva scenarii care descriu pe rând romanticii și realiștii atunci când vorbim desre relațiile de lungă durată sau cele cu bătaie lungă, cum le spun eu.

Un scenariu ar suna cam așa: ”Stă la masă și așteaptă ca acea parte din el sau ea să găsească un reper, o tresărire interioară, un gest al mâinii, al piciorului sau al bărbiei, orice care să îi dea senzația că e sufletul pereche. Sexul devine o fuziune, o comuniune supremă a două trupuri, manifestarea ultimă a actului iubirii, cel mai divin sentiment. Comunicarea și ea e perfectă! Atâta timp cât mintea îl sau o percepe ca fiind sufletul pereche…  în voce, în fraze, în limbajul nonverbal, simte fuziune, sincronizare, iubire, simbioză. Când se termină…. caută iar și iar”.

Romanticii vor vedea în acest scenariu deliciul, dar vor pierde din vedere realitatea.  O relație presupune și: ”Te vad!” -exact așa cum ești, cu defecte, inflexiuni comportamentale, cu tragedii depășite sau cu riduri de timp sau trăire. Relațiile cu bătaie lungă au nevoie de adevăr, un adevăr trăit conștient, de Tu și Eu al zilei de azi și mâine, unde măine-fie tu, fie eu- avem nevoie de susținere, de acceptare a ceea ce suntem.

Realistul- căci și pentru el am construit un scenariu-  e cel care va încearca să cuprindă aspectele pragmatice a ceea ce presupune bătaia lungă. Va încerca să accepte oamenii așa cum sunt, să construiască relațiile cu grijă și poate să anticipeze excluzând spontaneitatea și frumosul din necunoscut. Realistul va crea relații în care să existe stabilitate și rutină. Va avea momente în care își va inhiba dorința de a trăi ”artificii”, de a parcurge suișuri și coborâșuri în relație. Pe scurt, se axează pe soluționare, pe pragmatic și deloc pe emoție, relația devenind searbădă, insipidă, inertă și lipsită de magie. Este cel care poate uita că însăși viața are latura ei mai puțin matematică, iar necunoscutul îl scapă de ”a fi în control”.

Reconcilierea dintre romantic și realist ar fi ca acea cumpănă de care vă spuneam la început.  Oricum, etapele iubirii sunt aceleași pentru ambele categorii- îndrăgostirea pe toți ne tâmpește fie că vrem sau nu. Dar etapele următoare pot fi mult mai ușor înțelese dacă ne păstrăm același circuit al mișcării de echilibru. După trecerea îndrăgostirii, care și așa ne-a păcălit arătând doar viziunea prin lentila roz, realizăm că partenerul  ”nu mai este cel de care ne-am îndrăgostit”, că s-a schimbat, iar lenjeria sexy treptat s-a transformat în pijama de la mama. Și atunci nu pleci sau te chinui luptându-te cu tine. Când o parte din tine spune că nu mai există iubire sau cealaltă parte care spune că e ok și că se poate reaprinde flama iubirii, uneori apelând la acea lenjerie sexy uitata în dulap sau pur și simplu aducând noul, spontanul, jocul și aprecierea față de partener. Ideea că poți trăi lângă o persoană și să nu vezi sau să vadă celălalt niciun defect…e cât se poate de irațional. Nu suntem perfecți (ei bine, poate doar romanticii J).

Dragostea nu este un sentiment ci mai de grabă o abilitate, spuneau grecii.

Fiecare dintre noi poate fi nepotrivit în măsură destul de mare sau, la fel, putem fi suflet pereche pentru cineva în aceeași măsură. Putem…, dar nu simplu și fără comunicare. Nu fără autenticitate și curaj. Nu fără a învăța abilități sau feluri noi de a iubi. Procesul de educare în doi nu presupune nici răutați, nici atitudini de grandoare sau orice altă metodă de supunere sau de superioritate. Învățarea se produce treptat, cu relaxare, cu încrederea că în timp sau cu exercițiu putem deveni versiunea noastră mai bună. Nu vom găsi acea persoană care să fie de acord sau să accepte absolut totul la noi, ci acea persoană care poate negocia cu noi părți și atitudini sau chiar echilibrul.

Păstrând echilibrul între romantic și realist putem aduce atât magia cât și stabilitatea în relațiile noastre!

Până la echilibru, vă las două link-uri care vă pot fi de folos cu atât mai mult dacă le explorați.

 

https://www.youtube.com/watch?v=jJ6K_f7oSdg

https://www.psychologytoday.com/blog/contemporary-psychoanalysis-in-action/201702/are-you-realist-or-romantic